PROLOG
Briza sărată îmi mângăie pielea încinsă și îmi răsfiră ușor părul despletit. Simt nisipul fin sub tălpi, moale, catifelat. Apa limpede, sub razele soarelui fierbinte, pare că aruncă scântei. Touși, răcoarea ei îmi învăluie fiecare pas. Pe măsură ce înaintez, bancuri de peștișori ca niște umbre minuscule se împrăștie cu repeziciune. Poalele rochiei lungi s-au udat deja, dar nu-mi mai pasă. Privesc fascinată, câteva clipe, pânza albă, care se umflă la fiecare val, contopindu-se cu spuma. Apoi abandonez spectacolul de la picioarele mele și mă îndrept spre pietre. Mă așez pe cea mai aproape de apă, admirând, poate pentru ultima oară, acest peisaj sublim. Marea de un albastru întunecat, este mereu agitată, cu valuri înspumate ce se sparg de pietrele de pe plajă. Spuma densă, imaculată, se strecoară pe lângă ele, amestecându-se cu nisipul auriu. Sunt pietre mari, dar plate, dispuse la baza stâncilor înalte, ce limitează țărmul. Dincolo de aceste stânci, se pot zări crestele unor munți impunători și vastele păduri de la poalele lor. Când am luat biletul ce promitea o vacanță de vis, nu mi-am imaginat că voi ajunge într-un astfel de loc și nici că viața mea se va schimba iremediabil.
O lacrimă mi se prelinge pe obraz. E târziu. A spus că va fi aici. A spus că-mi va fi alături în aceste momente. Dar nu a ajuns. Nu știu cât și dacă îl mai pot aștepta. Îi mai acord totuși câteva minute. Apoi decizia mea va fi cea finală.
⸻ Un suflet prins în jugul dragostei!
Glasul venit de nicăieri mă face să tresar. Mă uit în jur și văd apropiindu-se de mine o bătrână, cu un trup subțire, chiar zvelt, acoperit de o rochie cenușie, modestă. Pășește desculță pe malul mării, iar părul alb-argintiu îi trece de glezne. Ochii ei verzi, pătrunzători mă privesc blând. Un zâmbet cald îi înseninează chipul cu pielea străvezie, de culoarea marmurei.
⸻ Pot să stau lângă tine, copilă? îi aud din nou vocea cristalină.
⸻ Da, rostesc și îi fac semn cu mâna să se așeze. Eu oricum trebuie să plec, zic și dau să mă ridic.
⸻ Mai stai puțin cu o bătrână singuratică, mă roagă ea. E vreme de când nu am mai întâlnit un suflet.
Ceva din privirea ei mă împiedică să mă mișc. Mai rămân.
⸻ Nu ești de pe aici, continuă ea. Dar văd că iubești marea. Lasă-mă să-ți spun o poveste.
O ascult.
1. KANO ȘI DAIKI
În vremuri primordiale, pe când Thea zămislea pământul cu suflarea-i roditoare, s-au coborât străjeri din haos peste creația ei. Cei mai pașnici și-au împărțit aerul, focul, cerul și lumina. Daiki, Marele Arbore, și-a revendicat pădurea cu munții săi falnici, iar Kano, Stăpânul Apelor, marea cea învolburată.
În timp ce, în ținuturile verzi, viața părea să înflorească sub paza lui Daiki, invidia, lăcomia și setea de putere absolută a lui Kano întunecase apele, lăsând în urma sa doar moarte.
Curând, Stăpânul Apelor își aruncă urgia şi asupra pădurilor lui Daiki. Valuri cotropitoare amenințau să înghită totul în vâltoarea lor, dar stâncile nu se clintiră, nici rădăcinile arborilor seculari nu abandonară pământul din care își trăgeau seva. În furia sa oarbă, Kano nu acceptă înfrângerea cu ușurință și, înainte de retragere, o trase cu el în adâncuri pe Amaya, spiritul proaspăt al ploii de seară, izvor al vieții pe pământ.
Din împreunarea lui Kano cu Amaya, într-o noapte cu lună nouă, se născu Yoko, singurul fiu al mării întunecate, jumătate spirit, jumătate strajă. În aceeași noapte, Nara, stejarul Marelui Arbore o plămădi pe Mika, spiritul de lună nouă, jumătate lup, jumătate strajă.
2. MIKA
... și astfel un Moriko nu va întâlni nicicând un Namiko. E o lege nescrisă, dar acceptată din timpuri străvechi atât de Pădure cât și de Mare. Niciunui copil al pădurii nu îi este îngăduit a păși în apele întunecate, niciun copil al valurilor nu are voie să treacă dincolo de Marea Stâncă dintre hotare. Respectați acestea și pacea va dăinui pe vecie!
Se aude tot mai stins vocea încărcată cu veacuri de înțelepciune a Marelui Arbore, pe măsură ce înaintează prin iarba moale și deasă spre poienița de la poalele munților. Cunoaște deja fiecare inflexiune pentru vorbele rostite, fiecare pauză din glas, fiecare expresie de pe chipul bătrânului străjer. Este cuvântarea pe care Daiki o ține, cu profundă solemnitate, ori de câte ori un nou moriko ia ființă, așternându-i astfel pe umeri responsabilitatea menținerii păcii în ținutul său.
Bucuroasă că a reuşit să se strecoare printre semenii ei și să părăsească Marea Adunare, Mika își face un culcuș printre florile mici și parfumate, de culoarea cerului după apus. Avea să stea acolo până la căderea nopții, apoi se va furișa spre Marea Stâncă de unde va putea admira în voie valurile întunecate, lăsându-se purtată de sunetul și mireasma lor în lumea nevăzută a mării. Nu știe de ce, dar tânjeşte după atingerea apei. Ca orice moriko, cunoaște prea bine istoria confruntării celor două tărâmuri, ce a dus la separarea lor, dar și la absența oricărei forme de apă în Pădure, prin pierderea Amayei. Supraviețuiesc acum doar prin nemărginita putere a lui Daiki de a menține vie lumea de sub straja lui. Și totuși pe ea o forță neștiută o atrage spre mare. O forță a cărei putere crește în nopți ca acestea, cu lună plină.
Un sunet fin îi trezește simțurile. Scrutează întunericul deja lăsat cu privirea ageră și adulmecă în direcția din care pare să vină amenințarea. E gata de atac, dar micuța creatură face un salt peste ea și se ascunde în scorbura copacului din spatele său, fluturându-şi coada stufoasă pe lângă colții gata să sfâșie. Lupoaica se întoarce dintr-o mișcare și dă cu ochii de o veveriță roșcovană ce o priveşte îndrăzneț.
⸻ Oh! Tu eşti, mititico? se amuză Mika.
Haioasa întâmplare o face să realizeze că este momentul să pornească spre locul visat.
Aleargă fără oprire, străbătând pădurea, peste crestele muntelui, coborând în Valea Albastră. Aici Marea Stâncă se înalță semeață deasupra Mării. Ajunge ușor la marginea ei, pășind hipnotizată pe piatra rece. Sub ea, luna plină pictează un culoar de lumină pe întinderea infinită de apă. Își înalță capul spre astru și urletul eliberat din străfundul ființei poartă cu el în noapte toate frământările și dorințele sale neȋmplinite.
Sub razele lunii, blana ei argintie crește, pe măsură ce trupul ia formă umană. Pielea îi devine albă ca marmura, iar părul lung până la tălpi o înfășoară ca o mângâiere peste sâni și peste pântece. Ochii verzi, încadrați de gene lungi și dese, păstrează aceeași agerime sălbatică. Mika face un pas și se lasă cuprinsă de vraja întunecată a mării, cufundându-se în valuri. Primește contopirea cu lichidul ce o învăluie ca o mantie de satin, unduindu-se în ritmurile-i ancestrale, înecându-se în extaz.
Traversează Valea Albastră înapoi spre adăpostul său, dar în pădurea de la marginea munţilor însuși Marele Arbore o oprește.
⸻ Fiică a Pădurii, ai uitat unde ți-e locul? tună glasul său, răsunând pe întreg cuprinsul.
⸻ Iertare, Tată! imploră ea.
Dar furia naturii se dezlănțuie. Un vânt năpraznic apleacă ramurile copacilor, zgâriind-o și împiedicând-o să înainteze.
⸻ Nu-ți sunt Tată eu, trădătoareo! Tu nu mai ești o moriko! Ai plantat semințele războiului și vei aduce năpasta asupra neamului tău! o reneagă Daiki și o închide în munte.
3. YOKO
Înoată lin, când prin abisul întunecat, când printre talazurile strălucinde în bătaia soarelui. Pletele-i negre îi flutură la adierea vântului sărat, lipindu-i-se de pielea măslinie. Cuprinde în privirea-i de un albastru întunecat toată întinderea de ape peste care e stăpân și oftează. E totul atât de tern și sobru ca un mister încâlcit pe care a obosit să-l mai deslușească. Îi vin în minte toate poveștile Amayei despre păduri verzi și munți și viață. Despre mirosul proaspăt al ierbii crude și al pământului reavăn. Despre ființe solare, colorate, melodioase și vii. Mai ales vii. Își dorește măcar o dată să poată vedea acele meleaguri interzise cu fermitate de Kano, Tatăl său. Meleaguri în care și el își are rădăcini prin Mamă și a căror chemare o aude tot mai des. Dar el este un Namiko și nu poate avea legături cu un Moriko.
Mânat de o dorință de nestăpânit se lasă purtat de valuri spre stâncile dintre hotare. Ajunge târziu în noapte, când sub razele lunii pline zărește un lup argintiu. Urletul său îi străpunge sufletul, răscolindu-l, ademenindu-l, încălzindu-l. Îl privește cum se transformă în cea mai desăvârșită dintre ființe. O femeie, cu pielea ca fildeșul, cu părul lung, argintiu îmbrățișându-i formele. Pe fața ei simetrică, părând a fi sculptată în marmură, buzele pline și roșii sunt frumos conturate. Ochii mari și migdalați, de un verde sălbatic, au o sclipire stranie. Petrece minute întregi admirând-o sau ore, cine mai știe? Apoi sub chip de lup dispare.
Sunt ani de când își petrece nopțile cu lună plină contemplând femeia-lup la Marea Stâncă. Cu fiecare apariție și-o dorește mai mult. Pe ea și lumea ei ce-l cheamă. Atât de mult încât acum, când o vede aruncându-se în adâncurile sale, înțelege că și ea îi răspunde chemării. Se simt și se caută reciproc, se contopesc în extaz, fiecare încercând să dezlege misterele tărâmului nepermis. O lasă apoi să plece, strigată de glasul Pădurii. Știe că se va întoarce și el va fi acolo să o primească.
Dar luna plină vine iar și trece, iar lupoaica nu apare. Din inima munților, un urlet sfâșietor sparge liniștea nopții.
4. MIKA ȘI YOKO
E întuneric deplin. Se învârte haotic între pereții de piatră, încercând să găsească o ieșire. Zgârie, sfâșie stânca umedă și rece fără rezultat. Istovită, se prăbușeste în grota ce-i servește drept mormânt. Se scurg orele și zilele, se scurge viața ei. Două lumi se zbat în ea, revendicându-i spiritul. Cum să îi explice Tatălui că nu ea a ales această cale? Că forțe mai presus de puterea ei o cheamă în adâncuri? Este copila Pădurii, muntele îi este casă și sângele fierbinte al lupilor îi clocotește în vene, dar spiritul... Spiritul său râvnește la necuprinsul apelor. Poate chiar este o trădătoare. Ceva, în ființa ei respinge legea firii. Poate nu merită să fie o moriko, iar ca namiko nicicând nu va avea acceptul. Și-atunci? Unde ȋi este locul?
O lumină pătrunde până la ea. Cu ultimele puteri se ridică. Luna plină îi arată calea. Fuge. Fără să privească în urmă, fuge. De ea. Spre ea. La Marea Stâncă, își înalță urletul către cer, pătrunzător, cumplit. La picioarele ei, de stânci se sparg talazuri. Cu părul argintiu răsfirat de briză, femeia-lup se avântă. Dar nu pentru a primi îmbrățișarea mării, ci pentru a împărtăși soarta valurilor sale. Închide ochii în așteptarea sfârșitului. Dar acesta nu vine. Se simte trasă în apă de o adiere mângâietoare. Deschide ochii. Smaralde sălbatice se oglindesc în albastrul infinit.
⸻ De ce? șoptește ea.
⸻ Pentru că nu pot trăi fără tine, primește răspunsul lui.
Într-adevăr, existența lui Yoko nu înseamnă nimic. Dacă nu o are pe ea, Marea îl sufocă. Simte permanent o nevoie arzătoare să-și umple plămânii cu aerul proaspăt al Pădurii și spiritul cu Mika.
⸻ Nu pot veni în lumea ta. Nu pot rămâne în lumea mea. Doar tu dai sens existenței mele chinuite și, în același timp, îl iei. Cum vom putea trăi așa? dădu ea glas zbuciumului său.
⸻ Vom cere dezlegare Străjerilor! zise Yoko hotărât.
⸻ Nu! îl imploră Mika. Vom stârni un război!
⸻ Ba nu, iubita mea! Vom uni două lumi! o convinse el.
5. DAIKI ȘI KANO
Marele Arbore se întrupează înaintea Mikăi. Privirea lui prevestește infernul, dar totuși o ascultă. În spatele său, Pădurea îi așteaptă sentința. În urma ei, Marea e mai învolburată ca oricând.
⸻ Niciodată! Kano nu cunoaște iubirea, iertarea și înțelegerea! Nu îmi voi sacrifica poporul pentru nesăbuința ta! Trăiești ca o Moriko sau mori pentru Namiko! Nu există cale de mijloc! Decizia îți aparține! Ai timp până la ivirea zorilor!
Mika rămâne singură. Străbate la pas pădurea și iarba i se împletește printre labe, implorând-o să nu plece. Trece de Valea Albastră și, dintr-un salt, ajunge pe Marea Stâncă. Privește spectacolul macabru al apelor. Unde este Yoko? I-a promis că se va întoarce după ea indiferent de rezultat. Că vor purta împreună, până la capăt, jugul iubirii lor.
***
Glasul cutremurător al lui Kano agită Marea, creând vârtejuri la fiecare cuvânt.
⸻ Ești un Namiko! Un străjer! Noi supunem apele! Tot întinsul ăsta nesfârșit e la dispoziția ta. Poți stăpâni orice cotlon al lumii, nimeni nu-ți va sta împotrivă! Și tu... Tu vrei să trăiești în Pădure? Să fii un moriko umil și neînsemnat?
⸻ Nu asta mi-e intenția, Tată! Vreau să trăim în uniune cu tărâmul verde! Fără granițe. Să ne putem bucura, namiko și moriko laolaltă, de frumusețea celor două lumi!
⸻ Să ne bucurăm? Astea sunt erezii! răbufni Kano. Noi suntem cuceritori! Vrei ținutul lui Daiki? Prea bine! Îl vom ataca și, de data aceasta, nu vom da greș!
⸻ Nu așa! Nu te voi lăsa să-l distrugi! îl avertizează Yoko și se lasă pradă curenților spre Marea Stâncă.
Va rămâne cu Mika indiferent sub ce formă. Important acum e să ajungă la ea.
O zărește în corpul său uman, așteptându-l. Pare îngrijorată. Pășește pe valuri, avid să o cuprindă. Dar, dintr-odată, marea se opune. Îl atrage în adâncuri, imposibil de a răzbate prin vâltoarea ei. Se luptă din răsputeri, când înaintea lui apare Kano.
⸻ Tată! strigă Yoko disperat.
⸻ Te-ai născut un Namiko, vei rămâne un Namiko! răsună glasul Străjerului venit din negura hăului. Nu vei părăsi niciodată Marea!
Tot ce mai apucă Yoko să vadă este ura din privirea Tatălui când îl preschimbă în spumă. Apoi, totul devine lumină și căldură. Își simte corpul dezintegrându-se într-o masă albă, moale și pufoasă, ce plutește ușor spre suprafață. Valuri nestatornice îl ridică și îl coboară, îl împing spre pietre.
Blestemul lui Kano îl aduce mai aproape de Mika, fără a-și putea ține, însă, promisiunea.
***
Nu știe cât și dacă îl mai poate aștepta. Soarele trebuie să răsară în curând. Îi mai acordă câteva minute, apoi va trebui să ia decizia finală. Spiritul i se frânge cu fiecare clipă ce trece. Ce se întâmplă cu Yoko? Încalcă legământul lor? O reneagă sau o dezleagă? Atâtea întrebări fără răspuns și presiunea atât de apăsătoare. Nu e timp... Mesajul e clar. Marea nu are nevoie de ea. Nu va fi o Namiko. Pădurea a fost întotdeauna parte din făptura ei. A protejat-o și a crescut-o, a iubit-o. Acolo o așteaptă tot ce cunoaște, tot ce îi aparține. În schimb apele întunecate i-au adus doar frământări, nesiguranță și euforie. În volbura lor o așteaptă doar pieirea. Și totuși Yoko... E al ei. E în toată ființa ei. A făcut un legământ. Al iubirii. Decizia e luată.
Prima rază atinge valurile conferindu-le sclipiri de foc. Își deschide brațele și face saltul. Spre moarte. Nu atinge însă apa. Trupul îi devine praf auriu. Câteva fire sunt purtate de vânt în larg, spre zări neștiute. Restul este așternut pe pietre. Aici, spuma adusă de valuri mângâie nisipul fin.
De pe creasta muntelui, Marele Arbore zâmbește mulțumit.
EPILOG
Alerg spre el. Apa clipocește sub tălpile mele și picăturile reci care-mi ating pielea mă înfioară. Îl cuprind cu brațele și-l strâng atât de tare, cu nevoia aprigă de a-i străpunge carnea, oasele, înlănțuindu-i sufletul pentru eternitate. Îi simt atingerea, la început timidă, apoi din ce în ce mai puternică, pentru ca în final inimile noastre să bată într-un singur ritm.
Cu minute în urmă, aș fi fost în stare să fug. Definitiv. Nu concepeam să-mi părăsesc orașul zgomotos, viața colorată și jobul perfect. Chiar dacă asta ar fi însemnat să port în piept o inimă veșnic frântă și un dor infinit pentru un tărâm de legendă. Rădăcinile mele urbane mă trăgeau înapoi. Știam dinainte să mă refuze că nici el nu se va putea desprinde de meleagurile sale natale. Am sperat până în ultima clipă că se va răzgândi, deși, cumva, nici eu nu mi-l puteam imagina altfel decât parte din acest ținut.
Îmi dorisem să-l mai văd o dată, înainte ca trenul meu să plece. O ultimă dată când aș mai fi putut să mă bucur de zâmbetul său enigmatic, să îi îndepărtez șuvițele întunecate și rebele, alintate de briză, de pe chipul ars de soare și să mă cufund în ochii lui albaștri ca genunea mării. Speram ca, într-un fel sau altul, povestea noastră să continue. Clipele scurgându-se fără ca el să apară și disperarea mea la gândul că poate a renunțat deja la noi m-au orbit. În acel moment fatidic, am decis să mă întorc acasă fără să privesc înapoi.
Dar o bătrână desprinsă parcă din vremuri străvechi și, totuși, o prezență atât de firească pentru lumea aceasta simplă, cu înțelesuri profunde, m-a prins în vraja ei. Am trăit fiecare cuvânt al istorisirii țesute, vreau să cred, anume pentru mine. Mi-a deschis ochii și inima, mi-a eliberat sufletul. Înțeleg că doar o singură decizie finală îmi este îngăduit să iau: iubirea. Nu există alt tren, decât cel care mă aduce aici, la pieptul lui.
Nu pot rosti nimic acum, dar el știe. A ales la fel.
Pornim, de mână, de-a lungul țărmului. Spuma adusă de valuri umple urmele pe care pașii noștri le așterne în nisipul cu sclipiri de soare.
Mă opresc. Caut din priviri, spre pietre, o siluetă. Vreau să-i mulțumesc. Dar locul e gol.
Deasupra, pe stânca cea mai înaltă, un lup argintiu își înalță strigătul la cer.
SFÂRȘIT
