Privesc de cateva ore strada pe care altadata veneai. E intuneric, dar becul o lumineaza suficient cat sa vad ca e pustie... de pasii tai. Au fost vremuri cand ai fi venit la orice chemare a mea, cand m-ai fi ascultat si cand eu as fi putut sa vorbesc... despre mine. Erau vremurile cand imi doream sa fiu totul pentru tine si eram prea putin. Si astazi... ai raspunde chemarii mele, dar nu ai pasi pe strada aceasta, m-ai asculta, dar mai atent si poate ai si intelege mai mult. Atat doar... sa vorbesc. Dar nu pot. Nu pot sa-ti spun nimic despre ce simt si ce gandesc. E atat de profund, incat ma tem ca, daca va prinde glas, va suna banal si lipsit de importanta. Azi, nu merit sa fiu totul pentru tine, nu stiu sa te iubesc. Si totusi sunt. Si totusi esti.
