Nr. 21...V

Nu inteleg. Nu vreau sa inteleg. Este prea mult, prea complicat. De ce eu si de ce Adrian? Aflu, apoi, si raspunsul.

In noaptea in care cei doi au murit, eu si cu Adrian ne-am nascut. De fapt, ei au renascut prin noi, pentru a-si implini iubirea. Dar...destinul este acelasi. Si, daca nu este impiedicat, si finalul va fi acelasi.

Acum stiu ca fata care seamana izbitor cu mine si care poarta acelasi nume, Isadora, sunt eu. Si Adrian este...iubitul ei. Inelul reprezinta un avertisment. Cele 21 de diamante simbolizeaza zilele care ne-au mai ramas pana cand trecutul se va repeta.

Bunica lui Adrian are lacrimi in ochi. Imi spune ca a stiut dintotdeauna ce avea sa se intample cu nepotul ei. Cand Adrian i-a cerut inelul, deoarece a intalnit fata pentru care e gata sa faca un angajament al iubirii, a inteles ca m-a gasit si ca soarta este pe cale sa se implineasca. Doar eu trebuia sa port inelul cu 21 de diamante. Atunci, i-a dat de inteles lui Adrian ca iubirea noastra este in pericol, dar nu i-a dezvaluit adevarul. In clipa aceasta, realizez de ce a fost el atat de tulburat in seara in care mi-a daruit inelul. De acum, tot ce putem face este sa nu ne dezlipim unul de altul si sa asteptam.

Mi-aduc aminte ca, in seara aceasta, ai mei trebuie sa plece in concediu si ca, o saptamana, voi fi singura acasa. Ii propun lui Adrian sa se mute la mine, stiind ca insisi parintii mei imi sugerasera acest lucru, cu o zi in urma.

Dupa doua zile in care am stat nedespartiti, un singur diamant mai straluceste. Este tarziu in noapte si il privesc pe Adrian cum doarme langa mine. Ma uit atent la chipul lui si incerc sa ii retin fiecare trasatura. Nu stiu ce se va intampla cu noi. Dar, indiferent unde vom fi si sub ce forma, vreau sa am cu mine imaginea lui.

Ma trezeste soarele, care patrunde puternic in camera. Trebuie sa fie destul de tarziu. Intind mana spre Adrian, dar nu este la locul lui. In schimb, gasesc pe perna un bilet. Imi scrie ca s-a dus la bunica lui, pentru ca si-a amintit cuvintele ei: "daca nu este impiedicat si finalul va fi acelasi". In continuare, scrie sa-l astept in casa, pentru ca nu intarzie mult. Sa mai existe, oare, vreo speranta? Ma uit la inel. Toate diamantele sunt negre.

Este aproape pranzul si el nu a venit. Se intampla ceva. Stia ca nu trebuie sa ne despartim si totusi a plecat. Iar eu nu pot merge sa-l caut. Daca intre timp se intoarce si nu ma gaseste?

Pe masura ce orele trec devin tot mai nelinistita. Privesc din cand in cand pe fereastra, spre lac. Soarele apune si ii da acestuia un aer sinistru, paradoxal cu imaginea de basm de altadata.

Trebuie sa se intample ceva si el nu este langa mine. Intr-un tarziu inteleg ca asa a fost scris: sa infrunt totul singura. Simt ca innebunesc. Stau inchisa in casa, asteptand. Asteptand ce? Sa mor? Poate. Adrian mai traieste? Poate.

Incepe ploaia si vantul sufla puternic. Ceasul indica miezul noptii. Arunc o privire spre fereastra. Isadora este jos si ma striga. De fapt isi striga numele. Dar...de fapt sunt eu. Totul este haotic. Ametesc. Ca hipnotizata, cobor scarile si ies afara. Ma uit dupa ea, dar in zadar. Ploaia este prea puternica. Cand fulgera, o zaresc indreptandu-se spre lac. De data aceasta il striga pe Adrian. Alerg intr-acolo. Picaturile mari de ploaie se amesteca cu lacrimile mele, iar vantul imi incetineste fuga. Cu greu, ajung la lac. Aici nu este nimeni. Ma apropii de mal si, deodata, ii vad pe iubitul si pe tatal Isadorei, certandu-se. Cel din urma are in mana o piatra ascutita. Incep sa tip, dar degeaba. Nu ma aud. De parca totul s-ar intampla in alt timp. Privesc inghetata la cei doi. Isadora apare langa mine si imi spune sa-mi scot inelul. Este inelul timpului si doar cu el acesta poate fi oprit inainte ca iubitul ei sa moara. Nu vrea sa iasa. Apoi il zaresc pe Adrian alergand spre mine. Ajunge in dreptul meu si ii spune Isadorei ca ea este cea care poate sa-mi scoata inelul, caci tot ea a fost cea care mi l-a pus prima data pe deget. Imi zice, apoi, ca bunica lui a facut timpurile sa se intalneasca si ca i-a aratat lui cum trebuie sa procedeze mai departe. Dar totul depinde de inel. Cu gesturi disperate, Isadora reuseste sa mi-l scoata de pe deget si mi-l pune in palma. Sfatuita de Adrian, il arunc in lac exact in momentul in care tatal Isadorei urma sa-l loveasca pe iubitul ei. Ploaia se opreste, iar din lac izvoraste o lumina puternica. Cateva clipe mai tarziu, incepe sa se risipeasca. Treptat, dispare de tot, precum ceata, lasand lacul sub dezmierdarea blanda a razelor de soare. Este ziua.

Nu stiu ce s-a intamplat. Stiu doar ca sunt cu Adrian la locul nostru obisnuit, de pe malul lacului. Pe deget am inelul cu cele 21 de diamante, care stralucesc mai frumos ca niciodata. Nu mai este un inel al timpului. Cumva stiu asta. Este doar un angajament al iubirii noastre. Imbratisati, ne privim chipurile oglindite in apa. Acestea zambesc fericite, apoi, se pierd in adancuri.

SFARSIT

NR. 21...IV

A doua zi ma trezesc hotarata sa-l caut pe Adrian si sa-i povestesc tot. Ma uit la inel si constat ca unul dintre diamante s-a innegrit. Incerc sa-l sterg, dar in zadar. Trec peste asta si il sun pe Adrian. Zece minute mai tarziu, ajunge la mine. Il imbratisez si incep sa plang. Ma linistesc treptat si ii povestesc tot, timp in care ma asculta uimit. Incercam, apoi, sa gasim solutii sau explicatii logice. De parca exista vreo logica in toate astea. In final, decidem sa petrecem cat mai mult timp impreuna, ca sa nu mai trec singura prin ceva asemanator.

Trec cateva zile fara evenimente deosebite, cu Adrian ma intalnesc mereu la lac. Un singur lucru mi se pare straniu. In fiecare zi mi se innegreste cate un diamant. Trei dintre ele mai sunt acum albe. Nici eu, nici Adrian nu intelegem ce se intampla cu inelul. Intrucat acesta i-a apartinut, bunica lui este singura care ne poate oferi o explicatie.

Pot vedea socul de pe fata bunicii, in clipa in care ma zareste. Arata de parca ar fi vazut o fantasma. Se convinge ca sunt reala si incepe sa-mi povesteasca. La Nr. 21 s-au intamplat multe lucruri ciudate, cu mult inainte ca eu sa ma mut acolo. Bineinteles, eu habar n-aveam.

Cu 21 de ani in urma, familia care a locuit acolo a avut o fata de seama cu mine. Aceasta s-a indragostit nebuneste de un baiat din zona, dar pe care parintii ei nu l-au acceptat datorita unei vechi dispute intre familii. Din aceasta cauza, ea s-a intalnit cu el in secret, in fiecare noapte, la lac. Intr-una din nopti, a fost urmarita de tatal ei. Cand a ajuns la lac, nu si-a gasit iubitul acolo si a inceput sa-l strige. Pentru ca nu a primit niciun raspuns, a inaintat. L-a zarit, intr-un final, zacand pe malul lacului, fara suflare. Pamantul de sub el era inrosit de sange. Socul si durerea, pe care fata le-a simtit in momentul acela, au determinat-o sa arunce in lac trupul neinsufletit al iubitului si sa se arunce, apoi, si ea. S-a zvonit ca s-au sinucis, pentru ca nu puteau fi impreuna. Pentru cei mai multi, insa, faptul ca tatal ei i-ar fi ucis pe amandoi a fost o certitudine. Dar niciodata nu s-a putut dovedi ceva in acest sens. La scurt timp dupa incident, parintii fetei au plecat din Creepy si nimeni nu a mai stiut nimic de ei. De atunci, casa de la Nr. 21 nu a mai fost locuita. De vina pentru asta, era lacul, care se credea a fi bantuit de sufletele celor doi. Pana cand am venit noi.

Un amalgam de sentimente noi se aduna in sufletul meu: soc, teama, compasiune, incertitudine. Abia acum inteleg comportamentul tuturor. Si inca mai am de aflat un lucru important. Cel mai important. Adrian ma strange in brate, iar bunica lui continua terifianta poveste.

Fata nu ma viziteaza intamplator, nu intamplator o vad si nu intamplator striga acelasi nume: Adrian. Un fior imi strabate corpul. Mainile-mi sunt reci si incep sa tremur usor. Adrian ma strange si mai tare in brate. Bunica lui ma ia de mana si-mi spune ca fata aceea...sunt eu.

VA URMA

NR. 21...III

Sunt foarte fericita. De ce? Nu stiu. Poate pentru ca mi-am facut un prim prieten aici si nu voi mai fi atat de singura.

Au trecut cateva zile si deja incep sa ma acomodez cu lumea si cu locurile. Ai mei si-au facut cativa prieteni printre vecini, desi comportamentul acestora este straniu, sunt prea precauti si uneori am senzatia ca ne ascund ceva. Singurul al carui comportament mi se pare normal este Adrian si asta pentru ca este o persoana foarte deschisa si nu mi-a lasat niciodata impresia ca as fi o intrusa, asa cum au facut-o toti ceilalti locuitori din Creepy.

Este seara. Stau, ca de obicei, la lac si privesc apusul. Cerul are nuante de roz si violet, iar soarele abia se mai zareste. Adrian se aseaza pe iarba, langa mine si, fara niciun fel de introducere, imi spune ca ma iubeste si ca ii este frica sa nu se intample ceva care sa ne desparta. Acum, si atitudinea lui mi se pare ciudata. Ce stie el si eu nu? Il privesc in ochi si imi dau seama cat este de ravasit. Il asigur ca nimic nu ne va putea desparti, apoi ma priveste fix. Scoate din buzunar o cutiuta de culoarea lemnului si o deschide. Un inel de aur, cu doua randuri de diamante micute, pe cel de-al treilea aflandu-se unul singur, putin mai mare decat restul, sclipeste in ultimile raze de soare. Il ia si mi-l pune pe deget. Acum eu sunt cea ravasita. Inima imi bate puternic si aproape ca uit sa respir. Ma strange in brate si imi revin. Este cea mai fericita seara a mea de cand ma aflu in Creepy.

Noaptea tarziu, intru in casa cantand sub privirile nedumerite alor mei. Ma duc la mine in camera si ma trantesc pe pat. Ma gandesc la el. Imi dau seama ca sunt indragostita pentru prima oara in viata mea si lucrul acesta mi se pare minunat.

Invart absenta inelul pe deget. Din lipsa de ocupatie, ma apuc sa numar diamantele: 21. Ma trece un fior, apoi imi amintesc prima seara petrecuta in camera mea. Este acelasi inel. Cateva secunde mi se deruleaza toata intamplarea in minte. Nu inteleg ce inseamna toate aceste coincidente. Incerc sa scot inelul, dar nu iese. Apoi aud, din nou, vocea aceea afara. Deschid fereastra. Fata in rochie alba se indreapta spre lac, strigand acelasi nume, pe care nu pot sa-l descifrez. O urmaresc cu privirea, pana cand se pierde in intuneric. Sunt speriata. Ceva se intampla. Prea multe coincidente, prea mult lucruri stranii. Lui Adrian nu i-am spus pana acum despre aparitia misterioasa din prima mea noapte aici. Am considerat ca a fost doar un cosmar. Acum stiu ca m-am inselat.

VA URMA

NR. 21...II

Ma trezesc devreme. Soarele este de mult pe cer, iar razele lui se strecoara, prin perdea, in camera. Ma uit la mana. Semnul este inca acolo. Nu dau importanta. Imi servesc micul dejun alaturi de ai mei, apoi ies in curte.

Imi place viata la tara chiar foarte mult. De fapt tuturor ne place, motiv pentru care am renuntat la viata agitata a marelui oras. Creepy poarta, in mod oficial, denumirea de oras, dar este localizat intr-o zona de deal mai retrasa, ceea ce ii ofera liniste, trafic redus si aer curat. Nu exista blocuri, doar case cu un etaj sau doua, curte si garaj. Asa este si a noastra. Doar leaganul cu bancuta, de pe terasa din fata, o deosebeste de celelalte. Curtea din spate este imensa. Din usa bucatariei, unde ma aflu, pot zari locul rezervat pentru gratar, gradinita cu flori si livada.

Trec printre pomi si, la capatul potecii ce face legatura intre curte si livada, descopar lacul. Spun descopar, pentru ca nu am aflat de existenta lui pana acum. Este o priveliste de basm. Razele soarelui, reflectate in lacul imprejmuit de pomi si verdeata, creeaza margaritare la atingerea apei, trilul pasarelelor se aude ca un ecou, iar aerul proaspat imi invadeaza simturile. Nu stiu de cat timp stau pe iarba moale, de un ceas, poate chiar de doua...In cele din urma plec, hotarata sa revin.

Desi nu este mare, Creepy are de toate. Magazine moderne, scoala, spital si chiar si o fabrica de cherestea. Ies la plimbare. In centru, observ ca lumea se uita ciudat la mine. Probabil pentru ca sunt noua. Intru intr-un magazin, pentru a arunca o privire. Vanzatoarea, o femeie cam de 35 de ani, foarte draguta, imi spune ca nu m-a mai vazut pe aici si ma intreaba daca sunt nou-venita. Ii spun ca m-am mutat de curand la Nr. 21. Nu mai zice nimic, in schimb ma priveste inspaimantata. Apoi imi intoarce spatele, prefacandu-se ca aranjeaza ceva pe raft. Nu imi bat capul prea mult cu reactia ei si plec. Ajung in parc si ma asez pe o banca. In spatele meu, cateva persoane incep sa vorbeasca in soapta. Este evident ca eu sunt subiectul discutiei. Ma intriga la culme acest lucru, dar nu las sa se vada. Deodata, vad ca se apropie un tanar si se aseaza langa mine. Ma uit dispretuitor la el, dar ochii lui verzi imi imprastie, pentru cateva secunde, gandurile. Ma adun si il intreb daca a venit special ca sa ma studieze de aproape, pentru ca se pare ca sunt o prezenta neobisnuita pentru lumea acestui oras. Zambeste si imi spune ca singurul lucru neobisnuit este frumusetea mea. Incercarea lui de a ma face sa ignor atitudinea celor din jur ma face sa zambesc, la randul meu. Ajungem sa vorbim...sa vorbim mult si despre multe. Aflu ca il cheama Adrian si ca este vecin cu mine. Locuieste cu bunica lui, care este o persoana cam ciudata, prea misterioasa uneori. Conversatia noastra aluneca ,apoi, pe alte culmi. Se insereaza si ma conduce acasa, dar ramane sa ne mai intalnim.

VA URMA