DAR DE ȘAPTE

M-am oprit să caut, când am știut că te apropii. Marea era prea calmă, în noaptea aceea, și luna revărsa din plinu-i straniu de tăcut. O lumină nouă, caldă, îmi izvora din piept, cu brațe întinse, gata să cuprindă. Mi-am citit, apoi, cuvintele într-un mesaj de la expeditor necunoscut. Și am conversat pe seama mării. Ne-am descoperit printre click-uri de taste și părea că navigăm prin aceleași profunzimi de simțire. Dar tu erai nerăbdător și entuziast, mânat de idealuri oarbe. Iar eu pășisem demult pe drumul acela. Cum să îți spun că te frânge, te spulberă și te aruncă în neant, ca pe praful de stele? Erai atât de crud și de naiv. Cum să îți arăt că a trăi nu e poezie, nu e zbor lin, ci, mai degrabă, chin? Abia mă adunasem, îmi lipisem bucățile și-mi eram de ajuns. Aveam ancora în pământ și nu voiam să mai flutur pânze printre nori. Credeam că sunt cu doi ani jumate înaintea ta la înțelepțire, cel puțin. De unde să fi ghicit, atunci, că între noi era, de fapt, o viață? Tu te scăldai în șapte divin, iar eu abia mă țineam de șase. 

Te-ai aruncat cu un curaj nebun în vâltoare, te-ai prins cu dinții de o inimă ce nu te mai recunoștea. Ți-ai sfărâmat încrederea. Te-ai descompus, fărâmă cu fărâmă, și te-ai reconstruit temeinic. Ai rămas. M-am agățat de valul tău și am pornit în larg. Un copil hotărât, cu visuri mari, și un om mare cu pași nesiguri și mărunți.

Și-au fost ciocniri de zei, cu tunete și fulgere. Și-a fost strongbow și fum de țigară. O melodie și o flacără aprinsă. A fost o floare pe lună. Zăpada de la două noaptea și o pungă de dulciuri. Un kilogram de jeleuri și son goku. Un brad fabulos și colinde. A fost un joc de minge la miezul nopții. O cină târzie, pe bancă, într-un parc. O vară în valuri, în roată, pe dealuri, la gârlă. Au fost mâncăruri gătite împreună. Concerte cu samurai în rai. Cafele la scară și prieteni de seamă. A fost un diamant la noroc și o mutare. O pădure, un magazin, un monument și o faleză. Au fost apusuri pe deal și flori, și verde. Sute de poze și-un Tedy. Un om de zăpadă și miros de lemn ars. Artificii văzute de sus și o horă în drum. Un cer, un soare și râsete o mie. Un folk în vamă. O biserică neagră. Nopți de remi și zile cu fotbal în deplasare. A fost o cununie tradițională, o burlăcie cu mistreți și o nuntă de poveste. Au fost oameni de suflet și un cufăr cu amintiri. Un munte, un drum șerpuit, un turn înclinat, un pod al minciunilor. O farsă printre străduțe. O cetate. Un cătun ca-n basme. O baie mov, un hol gri și o bucătărie roșie. Un dans în stradă și o filare ca în filme. Un leagăn și un început de roman. O chemare și un pfa. O sufragerie în galben și verde, un alt hol colorat. Un happi de șase decembrie și un pinky de opt martie. Un post intermitent, yoga și lumânări. Cărți citite și o trezire. O afacere și noi doi. Un dormitor roz pudră și sailor moon. Un nepoțel-finuț, iubire pură și mânuțe pufoase. Și-au fost două priviri și o singură direcție. Două spirite și aceeași bătaie de inimă. 

Fără să bag de seamă, în toată această joacă, tu ai crescut frumos și eu m-am regăsit copil. Și nu te-am scris niciodată, pentru că tu mă citiseși deja.

DOR

Stau pe canapea, înfășurată în pătura de lână, moale. Lumina caldă, a lumânării, își face loc prin sticla dantelată, proiectând un joc de raze, sprinten, pe măsuță. O mireasmă suavă de lavandă mă înconjoară si parcă mă invită la visare. În fereastră, se izbesc stropi mari de ploaie, prelingându-se în șuvoaie pe geamul rece. Mi se face dor să scriu ceva, orice.

Am iubit scrisul cu prima literă a alfabetului, ce se arcuia stângaci sub penița-mi tremurândă. Am simțit sunetul, silaba, cuvântul, propoziția, fraza și am trăit, apoi, textele, compunerile, literatura. Am respirat, într-o clipită, sute de povești ce se doreau citite. Am descoperit încă mii ce așteptau cuminți. Și, mult mai multe, se îmbulzeau la rând, să fie scrise.

Mi-am așternut pe foaie sufletul. Revărsări de simțăminte și-au găsit culcușul printre rânduri, pe pagini de caiet, pe foi volante. Și, fiecare literă scrijelită cu pastă albastră pe coala imaculată sau îngălbenită de vreme, m-a adus, întotdeauna, mai aproape de mine. M-am cunoscut printre cuvinte, m-am plâns, m-am urât, m-am certat, m-am îmbrățișat, m-am acceptat, m-am iubit, m-am crescut și, mai puțin, m-am bucurat.

Pe 10 noiembrie 2016, tata a ales să-și mute acordurile de chitară în sfere mai înalte. Dar moartea lui n-am scris-o. Nu am vrut sa mai cobor în mine, să sap, să dezgrop, să râcâi și să smulg. Nu mă ajuta să mă agăț de un trecut cu el sau de un prezent încărcat de regrete. Primele zile au fost cele mai lucide și mai conștiente din toată existența mea. Am văzut și am înțeles moartea altfel decât ca pe o tragedie. Am aflat-o ca pe o continuare. A vieții. A lui și a mea. Da, a fost un gol, o trăire fizică a lipsei lui, ca și când coarda ce ne ținea legați, în viața aceasta, s-a rupt. Dar am reușit să integrez desprinderea, trăind eu și bucurându-mă de fiecare moment în care îmi clădeam viitorul, purtându-l în mine.

Pe 10 noiembrie 2016, Bogdan a venit in lumea mea ca să rămână. Ca un dar, precum i se traduce numele. Și, astfel, într-o singură zi, o coardă s-a rupt și alta s-a legat. Ne-am rodit o iubire simplă, frumoasă și ușoară. Sub ocrotirea ei, copiii din noi au zburdat liberi și au țopăit plini de veselie, s-au jucat și au râs cu gura până la urechi. Ne-am scris o minunată poveste, crescând împreună și adunând, în jurul nostru, oameni fără de preț.

Iar eu am fost atât de prinsă trăindu-mi bucuria, încât ea nu și-a mai avut locul într-un vârf de pix sau într-o apăsare de taste. Se prea poate ca numai suferința să zămislească un scriitor. Eu nu m-am mai căutat înăuntru, căci mă găsisem în afară. În schimb, nu am încetat să creez. Iar în clipa aceasta, acum, trăiesc tot ce am creat. Și e liniște și pace. E armonie și frumos. E bucurie și o bogăție fabuloasă de experiențe, sentimente și împliniri. E iubire și e recunoștință.

E dor. Dor de scris, dor de mine în scris. 

7 ANI

Ți-ai ridicat, Cobzar, cântul la Cer

Și-n urma ta e vifor pe pământ...

De azi ești călător cu suflet liber,

Nemuritor în inimă, nemuritor în gând.

Am încetat să mai scriu când tata a încetat să mai fie. Nu am scris elogii și memorii în cinstea lui și nici zbuciumuri de orfan. Nu le-am simțit. Nu era nimic în mine ce aș fi putut să aștern în amintirea lui. Desigur, iubire. Dar, uneori, să pui iubirea în cuvinte tardive e o profanare a trăirii în sine. 

Ar mai fi fost, poate, golul, trezirile bruște fără suflu. Dar cum să cuprinzi în slove sărace dezrădăcinarea, ruperea, smulgerea unei bucăți din tine, fără niciun preaviz? Cum poți exprima, oare, dispersarea în neant a unor frânturi din copilăria ta, din adolescența ta, din viața ta pe care doar voi doi le-ați trăit, pe care doar voi doi le-ați cunoscut? Cum poți respira în continuare fără creatorul unor părți esențiale din ființa ta, din universul tău? Rămase de acum doar în tine, te mai poți încrede că au existat? Și cum faci să le porți vii mai departe, neatinse de uitare? Cum? Când tu orbecăi dincolo de spațiu și timp, nemaiștiind dacă ești aievea sau doar o plăsmuire a imaginației părintelui tău, menită a se stinge odată cu el?

Și, mai presus, poți să scrii cuvinte pe care nu ai știut a le rosti? Poți să scrii momente rămase în derivă ca un vapor fără busolă? Poți să scrii timpul ce nu și-a avut loc pe ceas?

Poti doar să furi himere în siluete de pe stradă, din parc sau din autobuz, din poze întâmplătoare apărute în feed, pe facebook. Furi secunde întregi holbându-te la chipul viu din fața ta, înghesuindu-ți pe retină încă o duioasă amintire. E de ajuns apoi un simplu gest ca să dispară, dar mulțumești în gând pentru neprețuita clipă împreună.

Mai poți să furi și în vise, întâlniri în alte sfere, o îmbrățișare, un cuvânt de dor și o iertare.

Te trezești astfel, zi după zi, că în pofida a tot ceea ce este sau nu în tine, viața își menține cursul. Iar undeva, pe drum, nu mai pui întrebări, nu mai ceri explicații, nu mai privești în urmă, nu mai diseci și analizezi. Nu mai cauți înăuntru. Doar trăiești în prezent. Și e bine.

Nu am plâns sau poate prea puțin. Pe cine ar fi trebuit să plâng? El era pentru prima dată liber de constrângerile existenței sale umane. Căci eu nu-l mai găseam atunci în trupul inert. Nici acum nu îl găsesc sub o piatră rece de mormânt. Iar să plâng pentru mine, știu că nu și-ar fi dorit. Nici eu nu doream să-mi plâng de milă. M-a învățat să țin capul sus oricât de greu mi-ar fi și să merg înainte. 

Spre azi, când simt doar iubire, eliberare și bucurie pentru el. Și pace, bucurie și mândrie pentru mine. Pentru că sângele lui îmi pulsează în vene, iar iubirea lui în suflet.