COPILUL DIN OGLINDĂ

-Haide! zise micul om, trăgându-mă după el.

L-am urmat, împleticindu-mă. Nu cunoșteam calea, nu bănuiam destinația și nu mă puteam dezlipi de el nici dacă aș fi vrut. Dar nu voiam. Apăruse de nicăieri și mă atrăgea în lumea lui ca o tornadă. 

-Dă-mi eșarfa ta! se întoarse, întinzând mâna hotărât. 

Am început să o desfac încet de la gât și incă mă uitam la el nedumerită, când mătasea purpurie alunecă fix printre degețelele pregătite s-o prindă. Zâmbi timid și-n ochii lui scântei verzi păreau că joacă. Apoi o luă la fugă, până se pierdu în orizont. L-am urmărit cu privirea un timp, dar lumina era orbitoare, așa că am închis  pentru o clipă pleoapele.

Când le-am deschis, am văzut la început doar un drum imaculat. Apoi totul a prins contur. De-o parte și de alta a uliței, se întindeau case de pe al căror acoperiș roșu se rostogoleau în văzduh bulgări cenușii de fum. Munți semeți tronau în zare și aerul rece era înțepător, dar atât de proaspăt! Iar mirosul de lemn ars te îmbăta. Nu simțeam frigul, căci valuri de căldură îmi dezmorțeau corpul din interior. Înaintea mea, zăpada scârțâia sub șine de sanie. Un bărbat între două vârste, cu pufoaică albastră și căciulă de blană, o trăgea privind mereu inapoi, către copilul înfofolit, cu obraji îmbujorați, dinspre care porneau hohote de râs precum clinchete de clopoței.

"Uite, tati! Diamante în zapadă, diamante în zăpadă!" striga vesel, privind omătul. 

Abia atunci am observat. Pe neaua albă, soarele desena sclipiri de diamant cum nu mai întâlnisem. Am ridicat privirea, aș fi vrut să-i spun că și eu pot să le văd, dar tot ce am zărit în urmă-i a fost eșarfa purpurie, ce-i flutura în vânt.

O lacrimă îmi udă genele și micul om apăru din nou.

- Nu mai pierde vremea, să mergem! grăi voios. Dar mai întâi, scoate-ți pantofii!

Începea să-mi placă acest joc ciudat al lui, deși nu-i pricepeam rostul.

Am scos întâi un pantof, apoi celălalt. 

Sub tălpi puteam simți atingerea moale a ierbii crude. Am pășit cu grijă, parcă să n-o strivesc și am privit în jur. Eram într-o gradină imensă, mărginită de o apă curgătoare. Pe un mic deal se afla o casă de lemn, cu un etaj. Mai în vale, între doi meri, vântul legăna un leagăn. Aici jos, din poienița în care stăteam încă nemișcată, puteam vedea crengile încărcate ale unui cireș amar. Lângă el, arbuștii plini de coacăze roșii se aliniau ca niște soldați la defilare. Pe covorul verde în care îmi afundasem picioarele goale, flori albastre de nu-mă-uita păreau țesute cu migală de un meșter croitor. Și atunci am auzit notele cristaline ale unei voci de copil.

"Vin și eu, buni, să căutăm nuci!"

O bătrână cu părul nins și chipul blând, dar încă sprintenă de picior, se îndrepta spre nucul falnic sub a cărui umbră mă odihneam. În spatele ei, o fetiță cu șuvite castanii, rebele și rochiță cu buline, alerga ca să o ajungă.

Am întins mâna și am dat la o parte firele de iarbă încă umede la contopirea cu pământul. Un înveliș tare, bombat, de culoare verde se ivi. L-am strâns în pumn și am simțit miezul noduros, ieșit pe jumătate din coaja crăpată. 

"Am găsit eu una, buni!" aș fi vrut să strig. 

Dar glasul meu n-ar fi răzbit până la ea, căci dispăru dincolo de nori, purtând pantofii mei.

- Ești gata? mă prinse de mână micul om. Spală-ți fața în râu și lasă-ți părul liber! rosti în final și nelipsita-i cerință.

Am făcut întocmai, simțindu-mă atât de ușoară! 

Râsul lui ștrengar mă conduse, apoi, printre copii țopăind desculți pe asfaltul încins, sub ropote torențiale. Părul mi se lipi de față și de gât, iar rochia albă îmi îmbrățișă formele sub stropii grei. Am început să râd și eu cu poftă, dansând în ploaie, cu asfaltul sub tălpile goale, pe o melodie doar de mine știută. Mă învârteam frenetic și picături calde îmi sărutau ochii și-mi mângâiau șuvițele rebele, amintindu-mi.

M-am trezit în noapte, goală de haine, cu pielea fremătând pe nisip și cu sufletul plin. 

Eram doar eu și un infinit de stele. Și cântecul valurilor, ca un refren în surdină. 

Am zâmbit ștrengar și-n ochii-mi mari, scântei verzi au început să joace...

INTRE VIS ȘI VISURI

[N.A.: Povestea a fost scrisă în cadrul unui concurs, iar personajul Alexander este împrumutat din lucrarea "Fabricantul de Vise" de Eddie Antonovich.]

Între vis și visuri

E o liniște profundă, aproape materială, încât am impresia că, dacă întind mâna, aș putea chiar să o ating. Nu este nici noapte, dar nici zi, iar un spectacol de culori și senzații îmi invadează toate simțurile. 

Un glob auriu învăluit de o țesătură fină, portocalie, ca o flacără pictată, se reflectă în oglinda apei. Totul pare ca desprins dintr-un vis, iar timpul parcă stă în loc. Și atracția...

N-am reușit să dorm prea mult, după șirul de experiențe din primele două zile de la venirea mea în Creepy. Fata brunetă cu ochii verzi de la miezul nopții, inelul, arsura de pe deget, atitudinea oamenilor din jur, Adrian și entuziasmul întâlnirii cu el. Toate acestea mi-au bântuit somnul o noapte întreagă. Aproape de răsărit, m-am dat jos din pat și am venit la lac, de parcă ceva inexplicabil mă chema aici.

Mă ridic și, chiar înainte să mă întorc, o prezență îmi atrage atenția. Pe partea cealaltă a lacului, între două sălcii, un bărbat înalt stă sprijinit de o motocicletă Harley, neagră, lucioasă, cu ghidon și spițe argintii. Părul lung până la umeri aș zice că îi flutură ușor, deși vântul nici nu adie, la fel și mantaua-i neagră. Privirea lui pare pierdută în adâncuri. 

În fracțiune de secundă, imaginea din fața mea se evaporă, asemeni unui abur. Nedumerită plec, lăsând în urma mea lacul dezmierdat gingaș de prima rază de soare. 

***

Am fața transformată de un zâmbet tâmp, buzele îmi ard, iar în stomac nu simt fluturi, ci explozii de artificii. În seara asta, Adrian m-a condus până la ieșirea din parc și, în loc de obișnuitul rămas-bun, m-a sărutat pentru prima oară. 

Încă îi simt răsuflarea fierbinte pe gât, din momentul îmbrățișării, când mă avânt să traversez strada pentru a intra în curte. Nu mai rețin decât două lumini orbitoare, un claxon insuportabil și o pală de vânt care m-a luat pe sus. Îmi aud inima în timpane și uit să respir, când ajung din nou pe picioarele mele, în fața porții. Înaintea mea, bărbatul de la lac mă privește îngrijorat cu ochii cei mai verzi sau mai albaștri (n-aș putea să mă decid!) pe care i-am văzut vreodată.

- Ești bine? mă scoate din transă vocea lui răgușită. 

Nici nu înțeleg ce s-a întâmplat exact, dar reușesc să articulez:

- Cred că da.

- Să fii mai atentă. Șoferii ăștia tineri încă nu sunt conștienți că teribilismul lor poate să facă victime. 

- Mulțumesc! rostesc realizând acum pericolul de la care tocmai mă salvase. 

- Ai grijă de tine, puștoaico! mai spuse el, încălecând Harley-ul răsărit ca de nicăieri. 

- Da...

Cuvintele mi-au murit însă pe buze, căci el se pierdu deja în noapte.

***

Oricât încerc, nu reușesc să adorm. Atâtea lucruri și apariții stranii mă înconjoară încât nici nu știu dacă să mă îngrozesc, să fiu fascinată sau pur și simplu să mă trezesc, tot mai convinsă că visez. 

De pe cerul negru, plin de stele, luna creează un culoar de lumină, ce-mi însoțește pașii către lac.

Mă apropii încet și ceea ce descopăr e dincolo de orice imaginație.

Deși știam că este miezul nopții, aici soarele pare să fie de mult pe cer, iar o răcoare plăcută se simte de la coroanele bogate ale copacilor din jur. Pe malul lacului, așezat pe iarba moale, este el. De data asta, poartă doar o pereche simplă de blugi, un maiou negru și o cămașă albă, descheiată. Motocicleta nu se zărește pe nicăieri. 

Mă vede și cu un gest mă invită lângă el. Deși nu-l cunosc, mă simt în siguranță, așa că răspund invitației.

- Nici tu n-ai somn, puștoaico? aud din nou acel glas, care constat că-mi place atât de mult. 

- N-am. Doar întrebări fără răspunsuri și numeroase coincidențe, care nu-mi dau pace. 

Termin fraza și un lucru ciudat se întâmplă. Soarele parcă apune, iar frunzele copacilor, maronii dintr-o dată, încep să se scuture deasupra noastră. 

- Nu există coincidențe, Isadora! mă privește el cu ochi pătrunzători. 

- Încep să cred și eu asta și nu știu dacă este bine sau rău, rostesc fără să mă surprindă faptul că îmi știe numele.

Acum soarele se ridică din apă, iar petale parfumate cad din copacii înfloriți. 

- Trebuie doar să ai curajul să-ți urmezi visul, oricât de potrivnică îți pare realitatea. Iar la capătul lui vei găsi, cu siguranță, răspunsurile! îmi spuse și se ridică. 

- Cine ești? îl întreb mânată de curiozitatea care-mi tot dădea ghes de ceva vreme. 

- Alexander, Fabricantul de Vise!

- Atunci, spune-mi care este visul meu! îl rog ca și cum de asta ar depinde întreaga-mi viață.

În loc de răspuns, a lăsat în urma lui doar noaptea caldă de august. Și pe mine visând iubire.

JOC DE REGI

"Un demiurg îmi poartă sufletul prin lume,

Îi dă viață-n dar, ca mai apoi s-o curme."

                         ***

      Fiecare val care se destramă la picioarele mele, lăsându-și spuma ca o amintire pe glezne, îmi gâdilă pielea încinsă. Strâng în pumni nisipul mai mult umed și felul în care mi se scurge printre degete, murdărindu-mi toată mâna, îmi smulge un zâmbet șters. Un vânt suav îmi lipește de față șuvițele șatene și, printre ele, zăresc ca prin ceață culori: galben, portocaliu, roz, mov și albastru. Atât de mult albastru. 

      Ca trezite din adâncuri, îmi răsar în minte imagini. O lume gri, părinți, copii, profesori gri. Un șevalet și o pânză cu umbre cenușii. Un copil ce visează curcubee și primește doar o pensulă gri. Un pictor care și-a uitat visele și un desăvârșit tablou tot gri.

      Mă ridic și pășesc ușor printre talazuri. Azi sunt doar un suflet într-o mare gri.

"Izbește visuri de copil în talazuri cenușii,"

                          ***

      E frig și ninge neîncetat cu fulgi mari, greoi și azi atât de reci. Zăpada încă-i mai poartă pașii, iar buzele mele răsuflarea. 

      Am rămas singură în parc, pe banca veche de lângă felinar și nici acum nu mă pot urni. Aș vrea să se întâmple ceva, orice. Să se alinieze planetele, să-și schimbe Pământul mișcarea de rotație sau să se învârtă acele ceasului în sens invers. Să ne regăsim într-un timp primordial. Doar noi. Fără un alt el care să mă aștepte seara, fără o altă ea și două glasuri nevinovate care să-l cheme acasă. 

      Dar realitatea e la fel de înghețată ca sufletele noastre condamnate. Cum altfel se pot numi două inimi care zămislesc o iubire nepământeană, strivind sub talpa ei vieți de oameni calzi? Nici măcar lacrimi fierbinți nu-mi curg pe obraji, căci gerul le transformă. Iar dacă în trup zvâcniri slabe mai pompau sânge cald, au încetat de acum și ele. Căci pașii lui i-a șters ninsoarea deasă.

"Iubiri prea mari se irosesc în inimi gri"

                          ***

      În lumina galbenă a unei lumânări topite de nopți întregi de veghe, mai scriu un vers. Sunt ultimele slove ce le aștern caligrafic pe foaia nepângărită. Dar pun în ele toată răzvrătirea, tot patosul și toate dorurile nestinse încă. Și nu vor cunoaște fierul roșu al cenzurii. Ei nu vor ajunge la ele, cum au făcut de-atâtea ori cu atâtea mii de condeie grăitoare de adevăr. Nu! Căci port cuvintele adânc gravate în suflet, de unde niciun regim sau dictator nu mi le poate smulge. 

      Să vină de-acum! Îi aștept senin, căci moartea mi-a fost scrisă cu mult înainte. 

"Și harul slovelor pare-n zadar

Într-un regim fără habar."

                          ***

"Sunt spirit gol și rătăcesc nebun 

Într-un pustiu de stânci și scrum,

Iar demiurgul râde dintre dune:

Îmbrățișează-ți soarta-n lume!"

NEA PINTEA: CÂNTECUL DRAGONULUI

 —Trezește-te!


O voce ascuțită îi săgetă membrana fină a timpanelor. Ar fi vrut să deschidă ochii, dar își simțea pleoapele prea grele, iar corpul înțepenit refuza să răspundă oricărui semnal de a se pune în mișcare.


—Hai, bătrâne! Trezește-te, te rog!

De data aceasta glasul era de o rezonanță mai blândă, părea chiar cunoscut. Era oare cu putință? Făcu un efort și miji ochii. Avea privirea încă tulbure și soarele puternic nu îl ajuta deloc, dar reuși să deslușească un chip angelic aplecat cu interes asupra lui.


—Acum e amiază și noi nici nu am pornit la drum! Dacă știam cât ești de slab, nu-mi puneam mintea cu tine azi-noapte. Dar na, părea că duci...



—Tu ești, Măriuca? îi intrerupse el șuvoiul de vorbe, ale căror sens îi era complet străin.

Pentru o clipă fata încremeni, privindu-l confuză. Când își reveni, răspunse aproape furioasă:


—Măriuca? Nu știu cine e Măriuca și ai face bine să-ți revii, bătrâne, că ne așteaptă o zi lungă!

"Bătrânul" se ridică în capul oaselor și privi în jurul său, clipind repetat. O poiană de un verde crud se întidea la marginea unei păduri dese de aluni imenși, clipocitul unei ape se auzea în apropiere și păsări nemaivăzute zburau pe deasupra crengilor încărcate. De parcă nu era de-ajuns, o copilă cu obraji rumeni și păr bălai îl studia curioasă. Prinse grai și rosti năuc:


—Cine ești? Unde suntem și cum am ajuns aici?

Văzându-l într-o asemenea stare, tinerei i se făcu milă de el. Era evident că aproape cele 16 halbe de bere îi afectaseră grav memoria. Se apropie de el și i se adresă calm:


—Numele meu este Lisaya. Iar tu ești bătrânul cu nume ciudat...



—Pintea, sunt nea Pintea.



—Exact!

Lisaya se așeză pe iarba moale, lângă el, și, cu răbdare, începu să-i dezvăluie întregul șir de evenimente ce-i adusese în prezent.
Astfel, nea Pintea află că Lisaya străbătuse ținutul de la poalele Munților Albaștri în căutarea lui. Avea nevoie de el pentru a-și salva prietenul de la moarte. Sau, mai bine zis, de harul său. Dragonul căzuse pradă vânătorilor de solzi și acum se stingea încet, cu răni adânci în carne și în suflet. Singurul lucru care-l putea vindeca era cântecul unei inimi pure.
Pe nea Pintea îl întâlnise într-un han. Stătea stingher la o masă, cu halba de bere în față și chitara pe umăr. Aproape îl vedeai ca prin ceață de la fumul lăsat de țigările pe care le fuma cu nesaț. Hainele ponosite și căciula jerpelită îi dădeau aerul unui cerșetor la drumul mare. Fusese de acord să o însoțească pe copila vizibil îngrijorată și acum se îndreptau spre Cascada de Soare, unde se afla dragonul.
Noaptea trecută, în satul în care poposiseră, nea Pintea și Lisaya își măsuraseră puterile, dar nu în luptă, ci-n băută.
Nea Pintea asculta uluit și amuzat, în același timp, ciudățeniile care i se înfățișau.
"'Tu-i paștele mă-sii, Pinteo! Trebuia să te lași de băutură când ai avut ocazia! Ți-a distrus și bruma de minte care-ți mai rămăsese. Acu', na poftim! vânători, dragoni și cântece magice."
Scutură de două ori din cap, dar nu se schimbă nimic. Hotărât, se duse glonț la pârâu și își scufundă fața în apa rece, așteptând ca halucinația să dispară. Când își readuse chipul la suprafață, trăsăturile i se oglindiră în luciul apei. Nu degeaba fătuca asta îl numea "bătrân". Așa și arăta în comparație cu ea.
- Dacă ai terminat cu bălăceala, ia-ți chitara și să mergem! o auzi pe Lisaya strigând.
Bun. Deci minunata halucinație chiar juca dur. Ei bine, cum părea mult mai ofertantă decât existența lui anostă, se lăsă în voia ei.
Îi ardea buza după o țigară, așa că întrebă:


—Fata tatii, o țigară n-ai?



—Da' de unde, moșule? De ce crezi că ne grăbim? Nu mai avem provizii și nici bani, iar de mers să tot mai fie vreo două zile. Dar nu-i bai, o să câștigăm suficient de pe urma chitarei tale! spuse Lisaya veselă.



—O vindem? adăugă el curios.



—Nicidecum. O vei folosi tu așa cum știi mai bine.

În zadar a încercat el să o convingă că nu mai cântase demult, că abia își mai amintea melodii și că nu mai nimerea acorduri. Lisaya era atât de încrezătoare și entuziasmată că nici nu-l băgă în seamă.
Ajunși în sat, se opriră la o răscruce și se așezară la umbra unui pom cu o coroană mai bogată, care să-i protejeze de arșiță.
Nea Pintea își lăsă căciula pe iarbă și atinse coardele chitarei cu degetele-i groase de la mâna stângă. Încet, le făcu să vibreze pe frânturi de cântece din îndepărtata lui copilărie.
Sătenii care auziseră ciudatele sunete se adunau treptat în jurul lor. Prinse elan și se pierdu ușor în vâltoarea notelor. Pentru final păstrase "Cobzarul", cântecul lui de suflet, ce răsuna parcă de la începuturile lumii:
"Lăsați-mă lângă pahar,
De viață nici că-mi pasă!
Căci sunt copil al nimănui
Și n-am nici bani, nici casă..."
Îl scoaseră din transa în care căzuse aplauzele furtunoase ale mulțimii și chiuiturile de bucurie ale Lisayei. Ochii copilei sclipeau de admirație, iar căciula nu se mai vedea de grămada de monede care străluceau în soare.
Mâncară gratis la hanul din sat, unde fură primiți cu urale și își continuară apoi călătoria.
Se avântară în pădure, spre inima munților. După un drum anevoios pe cărări întortocheate, aproape de vârf, auziră sunetul inconfundabil al cascadei. Soarele se revărsa în apele ei, încât părea făurită din raze de lumină.
Dincolo de cascadă, ascuns de umbra copacilor, zăcea dragonul. Creatura de mărimea unei case, avea ochii închiși. Pielea vânătă era brăzdată de dungi negricioase din sânge închegat, la fel și aripile. Lisaya îl atinse ușor pe bot. O respirație slabă abia se făcea simțită. Grăi printre lacrimi:


—Cântă, nea Pintea! Te rog!

Înlemnit, bărbatul abia articulă:


—Și dacă nu pot? Cum știi că inima mea e pură? A fost atât de încercată...



—Privirea ta nu minte, nea Pintea. Eu am vazut-o! Cântă! îl imploră fata.

Și cântă. Așa cum nu o mai făcuse niciodată. Frenetic. Fiecare notă aprindea o nouă stea pe pielea dragonului.
Până când deschise ochii.
Era dimineață.

[Povestea a fost scrisa in cadrul concursului de fanfic-uri "Te cunosc de (undeva) pe Wattpad", organizat de "Fabrica de Vise" pe pagina de facebook a grupului. De asemenea, personajul Lisaya este imprumutat din lucrarea "Calauza stelelor" - Lisa Darlent]

PORTARUL

[N.A.: Povestea începe cu primul vers al melodiei "Ultimul tren" - Ombladon, aceasta fiind una din principalele condiții în cadrul concursului pentru care a fost concepută. :)]



          După o noapte rece, un cer fără stele și niciun eveniment care să-i pună la încercare vigilența, nea Pintea își trase pe urechi șapca îmbâcsită și scorojită de vreme, ieși pe ușa gheretei din fața spitalului și își scoase țigara. Vântul încă sufla cu putere și nu reuși să mențină flacăra brichetei ieftine suficient cât să o aprindă. Înjură printre dinți și o băgă la loc în buzunar.
           — Nu vrea, nea Pintea, ai? râse doctorul Dimitrov, care observase toate strădaniile lui în timp ce cobora din noul Mercedes. Avea două operații grele de efectuat în dimineața aceea, dar era la fel de binedispus și încrezător ca întotdeauna. Dacă se întâmpla vreodată să fie ingrijorat, ascundea foarte bine acest lucru sub zâmbetul larg și privirea senină.
          — Nu vrea, 'tu-i paștele mă-sii! Așa a ținut-o toată noaptea. Nu ne mai iartă Dumnezeu odată! zise nea Pintea cu amărăciune, strângându-i mâna.
          — Ceva pagube?
          — Nimic.
          — Vreo urgență?
          — Mitrache, de la nouă, a urlat cât l-au ținut plămânii, până i-a băgat Aneta pe venă un algocalmin și l-a potolit. Și, pe la unu, a venit un puștan schilod, cu falca ruptă. Îl târau alți doi flăcăi mai zdraveni. Vai de tinerețea lui! Două ore s-au chinuit Iancu și Aneta să-l coasă. L-au dus în paișpe, dar de pe acum trebuie să apară ta-su să și-l ia acasă. Cică nu e de stat la noi, că-l deprimă, concluzionă nea Pintea ironic.
          Dimitrov zâmbi. Îl amuza felul în care portarul îi relata pățaniile de peste noapte.
          — Carevasăzică, Iancu nu s-a plictisit în gardă, zise doctorul. O să trec pe la el, înainte să mă apuc de tăiat. Hai, fugi și dormi, nea Pintea, că mâine o iei de la capăt!
          — Vă salut, dom' doctor!
          Nea Pintea își îndesă mâinile în buzunare și o luă la picior spre casă. Vântul îi pătrundea prin geaca subțire de la uniforma de portar și chiar dacă avea puloverul lui maro, de lână, tocit la mâneci și la guler, tot simțea că-i ajunge frigul la oase. Se schimbase vremea brusc și conducerea spitalului nu apucase să le achiziționeze noile uniforme de iarnă, iar după cum stăteau lucrurile acum, probabil că nici nu o va face. Nu mai existau fonduri suficiente și o aripă a spitalului se închisese. Mai mult de jumătate din personalul medical își pierduse locul de muncă și se zvonea că urmează să închidă și secția de chirurgie, singura care mai funcționa în prezent. Iar odată cu ea dispărea și serviciul de pază.
         Nea Pintea era printre cei mai vechi angajați. Avea cincizeci și doi de ani și lucra acolo de doisprezece. Nu-și amintea când trecuseră toți acei ani. Fiecare zi și noapte la serviciu se scurgea la fel: bolnavi de tot felul, unii intrau urlând de durere, alții ieșeau pe picioarele lor, rude disperate sau vizitatori încărcați cu pachete, doctori, asistente și brancardieri alergau preocupați de colo-colo. Toți se perindau prin fața lui, a portarului, care stătea cuminte în ghereta de la intrare, observând fiecare mișcare. Uneori i se cereau diverse informații despre medici, pacienți sau program de vizită, alteori intervenea el restricționând accesul în spital.
        Pentru cei mai mulți dintre aceia care veneau în contact cu el, era doar o uniformă, fără chip, goală de suflet, aceeași în fiecare zi, indiferent cine ar fi îmbrăcat-o. Pentru foarte puțini devenea colegul simpatic și cu spirit de glumă, gata oricând să dea o mână de ajutor. Și aproape pentru nimeni, era un om cu o poveste, cineva.
        Păși zgribulit în scara blocului, iar căldura și un miros pestilențial de canal îl loviră-n plin. Urcă două etaje în pas vioi, rasuflând cu greu. Mirosul de fiertură cu usturoi îl acoperea aici pe cel de la parter și chiar dacă asta îi trezea o vagă senzație de foame, știa că nu va putea pune nimic în gură. În fața ușii de lemn, vopsită cândva în alb, trase adânc aer în piept, scotocindu-și buzunarele după cheie. O găsi repede. Mâinile mari, cu pielea groasă și crăpată de frig îi erau și acum înghețate. Cu toate acestea, nimeri broasca din prima și deschise ușa.
        În casă, frigul se simțea aproape ca afară, doar că nu bătea vântul. I se fisurase o țeavă de la caloriferul din singura cameră ce alcătuia garsoniera sărăcăcioasă, alături de o baie și o bucătărie de dimensiuni aproape inumane. Salariul de pe luna trecută fusese prea puțin ca să-și permită s-o înlocuiască. Prin urmare, acum se încălzea la un mic reșou, folosit și pe post de aragaz, pe care îl stingea de fiecare dată când pleca.
        Își aruncă repede haina pe canapeaua trasă, fără așternuturi, acoperită doar cu o pătură uzată și își aprinse cu poftă țigara, pe care o ținuse în buzunar tot drumul. Întreaga lui ființă aștepta nicotina ca pământul uscat ploaia. După ultimul fum, aruncă satisfăcut chiștocul în mica scrumieră de porțelan, ce zăcea plină ochi pe podea, aprinse reșoul și se întinse în pat. Obosit după tura de noapte și frigul îndurat, nea Pintea adormi îmbrăcat. Nu era ceva neobișnuit. Purta aceleași haine zile întregi și rar și le scotea când dormea. Doar când ajungeau aproape soioase și mirosul de transpirație devenea de nesuportat și pentru el, făcea o baie cu săpun si îmbrăca alt rând de haine, la fel de ponosite.
        Îl trezi țârâitul telefonului de pe noptieră, câteva ore mai târziu. Cu o voce gâtuită răspunse:
        — Alo, da.
        — Sunt Maria. Ce făceai?
       Un licăr de bucurie îi apăru în privire și își drese glasul.
       — Am fost tură de noapte, Măriuca tată, și ațipisem puțin. Tu ce faci, cum mai ești?
       — Sunt bine, tată.
       — Și...mama? adăugă ezitând.
       —La fel, răspunse copila pricepând întrebarea. Apoi continuă:
       —Te-am sunat să-ți spun că nu mai ajung săptămâna viitoare la tine. A apărut altceva. Nu te supăra. Promit să trec altădată.
       — Înțeleg, Măriuca. Altădată e bine, rosti nea Pintea, încercând să-și ascundă dezamăgirea.
       Lăsă receptorul jos. Scoase din sertarul noptierei o pungă neagră, găurită, și îi răsturnă conținutul pe canapea, lângă el. Se împrăștiară zeci de poze alb-negru și color, de toate dimensiunile. Erau bucăți rupte parcă dintr-o altă viața. O viață în care era Maiorul Pintea, iar pe uniforma lui tronau glorios epoleții și medaliile. O viață în care zâmbea fericit, având la braț femeia iubită, care îi oferise cel mai de preț dar: pe Măriuca, fetița lui. Cu părul ciocolatiu și bogat, ochii mari, albaștri și râsetul cristalin, întotdeauna molipsitor, Maria era centrul existenței lor.
       A fost de ajuns o singură decizie greșită și l-a costat uniforma, reputația și, câțiva ani mai târziu, familia. Avea și acum coșmaruri în care vedea cum este împins în fața consiliului de judecată, acuzat fiind de apartenență la partid și propagandă în favoarea acestuia.
     Naiv, ușor influențabil, corect, dar mai ales loial, l-a crezut pe cuvânt pe locotenent-colonelul său, care i-a jurat că va părăsi partidul și va înceta cu toate activitățile propagandistice, numai să nu ajungă informația mai sus. Și a tăcut. Acesta, în schimb, văzându-se descoperit și intuind că e chestiune de timp până vor afla și alții, îi înscenă totul lui Pintea și îl dădu pe mâna consiliului, abătând astfel atenția de la propria-i persoană. Probele fiind atât de multe împotriva lui, sancțiunea primită s-a dovedit cruntă pentru Maiorul Pintea: retrogradare în funcție, la gradul de căpitan și trecerea în rezervă, fără drept de a purta uniforma militară.
     Totul s-a năruit în jurul lui. Nici încurajările pline de dragoste, nici rugămințile fierbinți și nici suferința de pe chipul frumos al soției, nu îl mai făcură omul de altădată. Nici măcar Măriuca. Îi era rușine să o mai privească în ochi, simțindu-se sfârșit și nedemn de iubirea ei sinceră. Devenise ursuz, nervos, uneori le brusca, găsindu-și unica alinare în alcool. Se angajase la câteva firme de pază, înlocuind epoleții uniformei cu imprimeul "Security", dar nu reușea să rămână mult într-un loc. Toți banii câștigați îi cheltuia pe țigări și alcool, iar la serviciu era mai tot timpul mahmur. Într-un final își găsise postul de portar de la spital și părea că își mai revine. Dar, pentru soție și copil, calvarul îndurat fusese prea mult. Așa că într-o zi, pe când venea din tura de noapte, aceasta îi spuse că urma să-l părăsească, împreună cu Măriuca, și că nu mai aștepta nimic de la el. Nu avu nici măcar atunci puterea să le oprească. Au vândut apartamentul și au împărțit banii. El și-a luat garsoniera în care trăia și azi, iar ele s-au mutat în casa socrilor lui, care îi rămăsese soției sale după moartea acestora.
    Trecuseră opt ani de atunci, soția lui nu se mai recăsătorise și își dedicase toată viața creșterii și educației fetiței. Maria suportase ușor lipsa tatălui, traumatizată de viața de familie după momentul decăderii lui. Mai avea doar câteva amintiri fugare ale unei familii fericite și ale prezenței bărbatului pe care îl privea cu admirație, nu pentru gradul său, ci pentru că era tatăl ei, care o iubea și o făcea să se simtă în siguranță. Pe măsură ce s-a maturizat, a înțeles zbuciumul lui și, spre deosebire de mama ei, l-a iertat. În ultimii ani, a încercat chiar să se apropie de el și ocazional îl vizita. Îi inspira milă și încă îl iubea. Ar fi vrut să-l ajute cumva, dar rușinea și vina pe care el le simțea erau ca un zid între ei.
     Lacrimi amare îi brăzdară fața umflată de somn și roșie de vânt. Își luă pe el geaca și coborî la magazinul din colțul blocului. Câteva minute mai târziu, era din nou în cameră, tăind felii groase dintr-un salam și rupând bucăți mari dintr-o franzelă, pe care le mâncă lacom. Într-o cană ciobită își turnă bere din sticla de doi litri, recent cumpărată, și își trase cu grijă chitara de sub pat.
     Venera chitara încă din copilărie și au fost vremuri când compunea și putea cânta lejer piese întregi. Avea talent și suflet de artist, dar părinții săi nu îi înțelegeau arta. Oameni simpli de la țară, dar firi practice, aceștia își doreau la ușa casei un om realizat, cu o meserie serioasă, nu un trubadur muritor de foame. A învățat să cânte pe furiș, de unul singur. Studia partituri noaptea târziu, la lumina lămpii cu gaz sau ziua, când ducea singur caprele la păscut. Lăsa animalele în voia lor, se așeza pe iarba moale, la umbra unui pom și se pierdea apoi printre note muzicale. Aflând de pasiunea sa, profesorul de muzică îi dăruise o chitară veche, micuță și cu două coarde lipsă, ce făcuse parte din recuzita școlii pentru spectacole muzicale. O primise nespus de fericit și recunoscător. Nu îndrăznise să o ducă la el acasă, așa că o lăsă la un coleg pasionat, la rândul lui, de muzică.  Exersau împreună și izbutiseră să facă rost de coardele care îi lipseau. Treptat, reuși să stăpânească pe deplin toate tainele instrumentului.
      Ulterior, când era deja adolescent, se angajase ucenic la o cizmărie din oraș. Din primii bani câștigați își cumpărase o chitară nou-nouță. Îmbătat de fericire, nu se mai gândise la nimic și se duse cu ea direct acasă. Tatăl său, supărat că îi murise una din capre, ceea ce însemna mai puțin lapte și, implicit, mai puțină brânză pentru a-și asigura traiul, făcea un imens tărăboi în curte. Văzându-i chitara, se înnegri de furie. I-o smulse din mână, nelăsându-i timp de reacție, și o izbi de stâlpul de la pridvor.  Scoțând niște note parcă de jale, instrumentul se făcu țăndări sub ochii măriți de groază ai lui Pintea. Ceva s-a rupt în sufletul lui și de atunci drumul vieții l-a purtat departe de chitară.
      Pe cea de față și-o cumpărase de la un târg de vechituri, în urmă cu mai mulți ani, doar ca să-i aducă aminte de visul pierdut. Avusese mai mult rol de decor, deși încercase să o învețe și pe Măriuca să cânte, dar toate eforturile fură zadarnice.
      Închise ochii încă umezi și se concentră puțin. Ciupi ușor corzile la început, ajungând apoi să interpreteze cu patos frânturi de melodii, atingând note la întâmplare, doar pentru a cădea în uitare. Din când în când, sorbea din băutura, care se dovedise, în timp, un bun tovarăș pentru singurătatea lui.
      Epuizat, amețit de alcool, de amintiri și de dureri reprimate, adormi din nou. Urma sa înceapă o nouă zi, în care nimeni nu avea să bage de seamă privirea încețoșată și tristă, ridurile prea adânci și sufletul chinuit.
     Pentru încă puțin timp mai avea un rost: să fie nea Pintea, portarul.