Paşii ei se opriră la mijlocul podului. Era şubred
şi se legăna. Părea gata să cedeze. Altădată i-ar fi fost teamă să stea acolo,
chiar deasupra apei. Nu şi azi. Se sprijini cu mâinile de balustradă şi privi
în depărtare. Era o noapte rece de toamnă, iar în aer se simţea parfumul
frunzelor uscate, aşternute pretutindeni. Luminile de la blocurile din
apropiere se reflectau in lac şi era atâta linişte…şi atât de frumos. La fel ca
viaţa ei. Dar se terminase. Ar fi vrut să plângă, dar vântul îi uscă primele
lacrimi înainte ca acestea sa i se prelingă pe obraji. Şi, în fond, ce rost mai
avea? Plânsul nu putea să o ajute. Ar fi fost doar o slăbiciune pe care ea nu
şi-o mai putea permite.
— E frumos, nu? Dacă n-ai şti, ai zice că sunt două
lumi diferite.
Ca trezită dintr-un somn adânc, Luana întoarse capul
în direcţia din care se auzi vocea. La câţiva paşi în dreapta ei, un tânăr
brunet, nu foarte înalt, îmbrăcat în blugi şi într-un hanorac prea subţire
pentru vremea aceea o fixa cu privirea. Ochii lui mari şi verzi aveau o
strălucire care, pentru o clipă, îi tăie respiraţia. Într-un mod ciudat, nu se
simţea ameninţată de el. Nu simţise şi nu auzise nimic. Nu ştia de cât timp se
afla el acolo şi nici cine era, dar avea dreptate. Dacă nu ai şti că te afli în
acelaşi oraş aglomerat, în care viaţa se schimbă de pe o zi pe alta şi în care
doar cei puternici supravieţuiesc, ai crede că te afli într-o altă lume,
lipsită de griji, plină de linişte şi de armonie. Cu o voce joasă, ea rosti:
— Din nefericire, ştiu. Întoarse din nou privirea spre lac.
— Din nefericire, ştiu. Întoarse din nou privirea spre lac.
— Toţi ştim. Dar asta nu ne poate împiedica să venim
aici şi să uităm puţin de jungla în care trăim. Eu fac asta ori de câte ori
pot. Spuse acestea şi se sprijini cu spatele de balustradă, încrucişându-şi
braţele pe piept.
— Şi te ajută? De data asta, Luana se întoarse cu
totul spre el.
— Uneori
da, alteori nu. Pe tine te-a ajutat? Eşti mai bine acum?
Nu se aşteptase
la asta. Un străin voia să ştie cum se simte ea, o necunoscută. Un străin… Şi
totuşi modul în care formulase întrebarea o intriga.— Îmi vorbeşti de parcă ai şti ce simt.
— Te privesc de ceva timp. Te-am văzut când am intrat pe alee şi mi-ai atras atenţia. Nu multe fete au curaj să urce în plină noapte pe un pod nesigur ca acesta, nici chiar de dragul priveliştii. Mi-a trecut prin minte că poate vrei să te sinucizi.
Luana se încruntă, iar el se grăbi să adauge:
— Stai liniştită, am alungat acel gând imediat ce ţi-am văzut chipul. Durerea ta e vizibilă, dar la fel sunt şi determinarea şi dorinţa de a trăi. Acum sunt sigur că eşti aici doar pentru ceea ce inspiră acest loc.
— Aşa este. Şi da, sunt mai bine acum.
Într-adevăr, se simţea mai bine, dar nu pentru că uitase vreo clipă de problemele ei, ci pentru că luase o hotărâre: să nu se lase înfrântă. Niciodată.
— Eu plec, rosti ea din nou. Îţi mulţumesc că ai împărţit cu mine lumea asta. Acum e numai a ta. Luana trecu prin faţa lui şi coborî de pe pod.
— Aşteaptă! Vin cu tine, spuse el şi o ajunse din urmă.
— De ce?
— E târziu şi e frig. Mă întorc şi eu în oraş. Şi, în plus, e periculos pentru tine să mergi singură la ora asta. Te duc până mai încolo.
— Chiar te interesează ce se întâmplă cu mine? Nici nu mă cunoşti.
— Nu trebuie să te cunosc ca să vreau să fii în siguranţă, spuse el apropiindu-se încet de ea. Dar, dacă prezenţa mea te deranjează şi vrei să fii singură, te înţeleg. Probabil te-am speriat şi, dacă e aşa, îmi cer scuze. Nu asta intenţionam.
Părea atât de sincer, în privirea lui nu vedea decât blândeţe şi bunătate, iar vocea lui era atât de caldă şi de plăcută.
— Bine, spuse ea în cele din urmă.
Înaintară amândoi uşor pe alee, spre ieşirea din parc. Relaxat, el începu să-i vorbească despre tot felul de întâmplări amuzante prin care a trecut şi despre locuri în care a fost, astfel încât Luana uită, pentru puţin timp, de tot ce era în sufletul ei. Simţea că băiatul acesta, care îi împărtăşea cu uşurinţă experienţe din viaţa lui şi care o trata cu atâta respect, ba chiar încerca oarecum să o protejeze, nu era un străin, ci mai degrabă un prieten vechi. Unul care nu avea nevoie să ştie totul despre ea, pentru a o putea înţelege.
Se aflau la intersecţie când Luana realiză că era atât de absorbită de discuţie, încât aproape că rată staţia. Spuse brusc:
— Eu mă opresc aici. O să iau autobuzul.
— Se pare că de aici avem drumuri diferite, rosti el cu o urmă de regret.
— Da, dar as vrea sa ştiu cum te cheamă.
— David.
— Eu sunt Luana, se prezentă şi ea şi-i întinse mâna.
David i-o strânse uşor între ale lui.
— Fugi, o să pierzi autobuzul!
Luana întoarse capul şi observă că autobuzul era pregătit să plece din staţie. Se întoarse din nou spre David, privindu-l în ochi. El o strânse mai tare de mâna şi îi şopti:
— Ai grijă de tine.
Ea
încuviinţă din cap şi alergă spre autobuz. Se aşeză pe ultimul loc din spate
şi-şi sprijini capul de geam. Pentru câteva clipe, îl zări pe David
îndepărtându-se. Apoi, prin faţa ei începură să se deruleze cu repeziciune
imagini neclare ale oraşului luminat de becuri şi neoane.