Mă leg de valul tău cu jurământ fierbinte:
De azi, să-mi fii doar tu în inimă și minte.
Pe vântul călător, voi scrijeli de dor cuvinte
Și la țărmu-ți drag ne voi încununa morminte.
********************************************
Doar în liniștea serii, marea redevine ea însăși. Pură și sinceră, dezvăluie din adâncuri mistere al căror înțeles simplul om nu-l poate cuprinde. În neștiința sa, el se poate doar minuna.
Azi vânturi prea puternice ți-au spulberat cenușa
Și-ai ars pentru ultima dată.
Adio, Pasăre Phoenix!
********************************************
Azi e despre ieri și despre dor și despre doare. Azi nu știu încotro și nu știu înapoi. Fără contur, cenușiu și rece. Azi, doar azi. Mâine va fi despre un nou ieri și despre culori și despre soare.
********************************************
Dacă toate tăcerile, privirile și atingerile ne-ar putea spune povestea, s-ar cutremura lumi, s-ar rescrie istorii, s-ar vinde suflete.
********************************************
Mi-aș dori să mă strângi atât de tare în brațe, încât să-ți trec prin piele, prin carne și oase, să-ți cuprind sufletul și să nu mai știu să mă întorc.
********************************************
Pe același cer albastru ne vom ciocni în zbor.
Vom regăsi direcția sau vom împărți un dor.
********************************************
Uneori, trebuie doar să-ți deschizi aripile. Vântul singur va ști încotro să te poarte.
********************************************
Rază de soare în noaptea sufletului meu,
Să nu te stingă vântul greu
Al vorbelor rostite fără noimă,
Te rog, azi, fii-mi tu inimă!
A fost odată ca-n hip-hop. A fost vinil, și beat și șoc. Din toate, mai puțin noroc.
Ritmuri doar de noi știute,
Un dans și două inimi ce nu vor s-asculte...
Ne învârtim frenetic pe aceeași veche scenă
Și-un vis frumos ne leagă cu îmbrățișarea lui perenă.
E un joc de doi
În doi cu noi
Cei sloi și goi
De noi plus doi.
E un joc de noi
Pe noi în doi
Nici sloi, nici goi
Doar noi cei doi.
Pe buze mult prea reci se sting cuvinte,
Nici lacrimi nu mai curg,
Doar inima mai bate surd
Și glasuri îmi răsună-n minte.
Privesc, în ochii-mi seci
O viață întreagă trece
Și tu, o rază-n suflet rece,
Doar tu nu vrei să treci.
Stropi grei se prelingeau pe geam ca o cascadǎ, copacii ȋși plecau ramurile ȋncǎrcate de flori multicolore, iar ȋn pǎmȃntul de pe aleea ce ducea spre pǎdure se formarserǎ deja bǎltoci adȃnci. Fabian suspinǎ și un nod i se puse ȋn gȃt, cu greu ȋși mai stǎpȃnea lacrimile. Era ziua lui, ȋmplinea 8 ani, și pǎrinții ȋi promiseserǎ o petrecere mare ȋn grǎdinǎ, cu tort și baloane, alǎturi de toți prietenii lui. Dar nu amânarea petrecerii din cauza ploii ȋl ȋntrista cel mai tare, ci faptul cǎ nu mai putea merge ȋn pǎdure cu Alin și David, ca sǎ se distreze fugǎrind și speriind animalele.
Privea pe fereastrǎ de cȃteva ore bune, cȃnd, ȋntr-un final, ațipi. Un bubuit puternic ȋl trezi și o rafalǎ de vȃnt deschise geamul, ceea ce ȋl fǎcu sǎ se dea doi pași ȋn spate, clǎtinȃndu-se. Ȋncǎ buimac, Fabian se apropie de pervaz, unde zǎri o pasǎre albastrǎ, foarte micuțǎ. Ȋntinse mȃna spre ea cu intenția sǎ o prindǎ și sǎ o chinuie, smulgȃndu-i penele de pe aripi, așa cum fǎcea cu toate pǎsǎrile pe care le lovea cu praștia ȋn pǎdure. Avea să se amuze copios cȃnd aceasta urma să eșueze repetat ȋn ȋncercǎrile ei de a zbura. Dar pasǎrea se feri, sǎrind ȋn celǎlalt capǎt al pervazului.
—Oprește-te, Fabian! grǎi făptura. Pe mine nu mă poți prinde. Eu sunt un pițigoi dintr-o lume fermecată și am venit aici ca să te iau într-o călătorie. Te rog să mă urmezi. Spuse acestea și tâșni pe geam, direct pe portița dinspre livadă.
Nu mai ploua, iar baiețelul scoase capul pe fereastră, fiind convins că vreunul dintre prietenii lui îi făcea o glumă și vorbise de undeva din grădină. Se aplecă mult în afară, doar de l-ar putea vedea. Dar nu era nimeni. Apoi glasul rosti din nou:
—Hai odată, că nu am toată ziua! De data aceasta pasărea zbură și i se așeză pe vârful nasului.
Speriat, Fabian își pierdu echilibrul și căzu peste pervaz direct cu nasul într-o băltoacă. Ar fi început să plângă, dacă nu ar fi dat ochi în ochi cu pițigoiul. Se ridică țanțoș, deși era ud tot și murdar de noroi. Furios pe această creatură cu pene, mică și vorbăreață, dar și curios în același timp, porni după ea dincolo de livadă, până la intrarea în pădure. Aici o pierdu din vedere câteva secunde, pentru ca mai apoi să o zărească la rădăcina unui copac imens, a cărui coroană înflorită părea că se termină dincolo de nori. Florile ce împodobeau crengile aveau șapte petale și fiecare petală purta una din culorile curcubeului. Frumusețea și măreția copacului îl impresionară chiar și pe Fabian și, dacă nu ar fi învățat el la școală ce este curcubeul, ar fi crezut că acesta crește în copaci.
—Hai! zise deodată pițigoiul și sări în scorbura de pe tulpina copacului, dispărând înăuntru.
Baiețelul îl urmă sfios. Abia păși în scorbură că și alunecă pe ceva asemănător cu un tobogan de mușchi și liane. Închise ochii strâns și îi mai deschise când se opri brusc.
Stătea sub pălăria mov cu buline roz a unei ciuperci imense și fire de iarbă cât el de mari îl înconjurau pretutindeni. O furnică de aceleași dimensiuni trecu prin fața lui cărând ceva ce semana cu o bucata gigantă de pâine. Înspăimântat, Fabian încercă să fugă din calea ei, dar se izbi de un perete de pene albastre. Ridică privirea și zări doi ochi negri care îl fixau și un cioc galben cât zmeul pe care îl înălțase zilele trecute cu prietenii lui în livadă, ca să sperie păsările.
—Bine ai venit în lumea mea, Fabian! zise pițigoiul. Privește în spatele tău, spuse și ridică aripa arătându-i astfel direcția.
Băiatul se întoarse și un curcubeu fără sfârșit apăru în fața lui. Fascinat, Fabian uită pentru câteva clipe spaima prin care trecuse mai devreme. Își reveni însă repede și spuse:
—Ce fel de loc e ăsta? De ce m-ai adus aici? Nu îmi place, vreau acasă!
—Aici e locul unde începe curcubeul, dar și lecția ta, explică pițigoiul. Casa ta se află la capătul celălalt al curcubeului, dar, dacă vrei să ajungi acolo, trebuie să-ți înveți mai întâi lecția. Zise acestea, apoi își luă zborul.
—Stai, pițigoiule! strigă din răsputeri băiatul, dar pițigoiul se făcu nevăzut.
Rămas singur într-o lume străină și ciudată, departe de casă, Fabian se ghemui la tulpina ciupercii și începu să plângă. Nu îi plăcuseră niciodată basmele și, ori de câte ori mama lui încerca să i le citească atunci când era mic, se plictisea repede și nu le asculta până la final. Acum se gândea că i-ar fi prins bine să știe mai multe despre tărâmurile fermecate, cu pițigoi vorbitori, plante și insecte enorme și curcubee nesfârșite. Dintrodată acest gând îi dădu curaj. Casa lui se afla la celălalt capăt al curcubeului, așa îi spusese pițigoiul. Mai amintise ceva și despre o lecție, dar nu știa exact la care lecție se referă ‒ nu prea mai dăduse atenție școlii în ultimele zile, fiind atât de entuziasmat cu petrecerea de ziua lui ‒, prin urmare nu consideră prea important acest aspect. Se ridică în picioare și hotărî să urmeze curcubeul până va ajunge acasă. Nu părea să fie greu. Dar nu apucă să facă câțiva pași căci un șir format din furnici la fel de mari ca cea pe care o văzuse mai devreme și care cărau la rândul lor bucăți de pâine cât niște bolovani de râu îi tăie calea. Pământul și firele de iarbă se cutremurau sub pașii lor mărunți, dar puternici. Fabian căzu, iar în acel moment una dintre furnici ieși din rând, rupse un colț din pâinea pe care o ținea deasupra capului ei rotund și strălucitor, precum o bilă de popice, și i-o întinse lui Fabian, zicând:
— Uite, pentru tine. Probabil îți este foame, căci te-am văzut mai devreme plângând.
Fabian refuză pâinea, vorbindu-i cu un ton răutăcios:
—Ba nu mi-e foame și nu-mi trebuie pâinea ta! Vreau doar să ajung acasă!
—Vei avea cale lungă de făcut, copile, și îți va prinde bine! rosti cu blândețe furnica și lăsă lângă el fărâma de pâine, văzându-și apoi de drum.
Băiatul urmări cu privirea vietatea alăturându-se suratelor ei, până când dispărură toate în mușuroiul negru, ce se înălța ca un vulcan printre firele de iarbă. Apoi stomacul lui îi aminti că trecuseră într-adevăr ore bune de când nu mai mâncase nimic și luă pâinea de jos, mușcând cu poftă din ea. În scurt timp se declară sătul și gata să înceapă călătoria spre capătul curcubeului.
Dar drumul nu se prevedea a fi ușor deloc. Firele de iarbă erau mari și dese și străbătea cu greu printre ele. Când și când, câte un gândac sau o gărgăriță de dimensiuni colosale îi ieșeau în cale și atunci trebuia să ocolească foarte mult ca să îi poată depăși. Deși mărimea și înfățișarea lor păreau amenințătoare, unele dintre acestea nici nu îl observau, iar altele - ce să vezi! - îl salutau. Acest aspect îi mai dădea puțină încredere, dar nu reuși să scape definitiv de teama că uriașele creaturi îl vor prinde și îl vor strivi, așa cum le făcea el când dimensiunile erau cu totul invers.
Ajunse într-o zonă cu flori cât arborii, de forme și culori diferite, pe care Fabian o asemăna livezii din spatele casei lui. Își croia drum printre frunzele late, uneori sărind sau alunecând de pe una pe alta și bucurându-se de parfumul pe care aceste flori îl emanau, când fu izbit de un val de apă, apoi de altul, până fu culcat la pământ. Era o ploaie caldă de vară, cu picături cristaline, dar el simțea ca și cum se revărsau cascade asupra lui. O lalea galbenă îl înfășură cu frunza sa și îl trase la adăpost sub corola ei. Stătu astfel până când se opri ploaia. Vru să pornească din nou la drum și se smulse din adăpostul primit, dar ateriză în noroi până la genunchi. Atunci un fluture pictat în turcoaz și violet părăsi petala florii și coborî lângă băiat. Deși era o apariție neînchipuit de frumoasă, Fabian înlemni în fața lui.
—Urcă-te pe spatele meu, grăi fluturele. Te voi duce eu o parte din drum, până se va usca pământul și ai să poți păși din nou.
—Cum să urc pe tine? Dacă o să cad în zbor?
—Nu vei cădea, voi avea eu grijă de tine. Trebuie doar să te ții foarte strâns de mine.
Încă temător, copilul urcă pe spatele lui și îl strânse cu putere.
—Nici chiar așa de tare, o să mă sugrumi! râse fluturele.
Fabian se mai relaxă și slăbi puțin strânsoarea. În timp ce se înălțau, privi în jos, spre lalea, și observă că aceasta își flutura frunza spunându-i parcă “la revedere”. Se gândi puțin, apoi îi făcu și el, timid, cu mâna.
Zborul pe spatele fluturelui se dovedi o adevarată plăcere: razele soarelui îl mângâiau blând, vântul îi flutura pletele și se uscase complet, iar priveliștea de sus era magnifică. Părea un tablou viu în care mii de culori se îmbinau armonios, schimbându-și încontinuu formele.
Curând, fluturele ateriză într-o poieniță cu iarba ceva mai mică și mai subțire și îl lăsă să coboare.
—Rămâi cu bine, Fabian!
Băiatul vru să îi mulțumească, dar se fâstâci și până își găsi cuvintele, acesta se făcu deja nevăzut.
Își continuă călătoria, bucuros căci, din câte remarca, se apropiase de mijlocul curcubeului. Grăbi pasul și începu să fredoneze un cântecel. Vesel și distrat, nu observă lacul ce se întindea în fața lui, printre iarba deasă. Abia când păși pe frunza unui nufăr alb, semeț și simți apa realiză pericolul. Dar era deja prea târziu, căci imediat se scufundă. Se zbătea să iasă la suprafață, când văzu un monstru uriaș înotând spre el. Panicat, se agită mai tare și înghiți apă, astfel că își pierdu cunoștința. Când se trezi, plutea pe o frunză de nufăr. Își aminti brusc ce se întâmplase. Nu mai știa cât timp trecuse, minute sau ore. Cu groază, se uită de jur împrejur parcă așteptându-se ca monstrul să apară de nicăieri. Tocmai când se liniști, crezând că își imaginase din cauza panicii, văzu printre două flori de nufăr niște ochi enormi, care îl priveau insistent. Apoi, dintr-un salt, broasca ajunse chiar pe frunza de nufăr din fața lui. Fabian prinse curaj văzând că nu era un monstru, ci o broască, ce-i drept de dimensiuni impresionante, dar tot o broască.
—Tu m-ai salvat? întrebă el.
Creatura căscă o gura mare, iar Fabian fu cât pe ce să creadă că o să-l înghită. Din fericire nu aceasta îi era intenția.
—Te-am scos din apă și te-am adus pe frunza aceasta. Nu știam dacă o să îți mai revii, dar ești un băiețel norocos.
Copilul privi în jur și începu să se îngrijoreze, căci era mult până la malul celălalt și nu se vedea niciun pod, iar de înotat nu știa. Broasca îi citi gândurile și rosti din nou:
— Te voi ajuta eu să traversezi lacul.
Mai căscă gura o dată și alte zece broaște scoaseră capul din apă. În câteva minute se mobilizară toate și împinseră nuferii în așa fel încât frunzele lor să formeze o punte. Erau suficient de solide cât să poată susține greutatea băiatului. Uimit, Fabian spuse din toată inima:
—Mulțumesc! Vă mulțumesc! Apoi traversă, pășind cu grijă peste frunze.
Mult mai atent la drum de data aceasta și cu un sentiment cald în suflet, pe care nu știa cum să îl explice, urmă calea curcubeului.
Trecuse cu mult de jumătatea lui, când, din niște tufișuri cât casa, auzi un vaiet. Nu putea zări nimic prin crengile înfrunzite, de care atârnau fructe roșii, cât niște mingi de fotbal, așa că încercă să își croiască drum, strecurându-se printre tulpinile colțuroase și pline de mărăcini. Zgâriat și cu tricoul rupt, ajunse cu greu în locul de unde se auzea vaietul. Prins între două tulpini, cu mărăcinii străpungându-i carnea, un iepure, care ar fi putut la fel de bine să fie un urs, judecând după mărime, se chinuia să scape din strânsoare. Văzându-l, Fabian nu stătu mult pe gânduri și trase de una dintre tulpini cât putu el de tare, ca să îi facă loc iepurelui să iasă. Acesta se eliberă, iar băiatul îi scoase apoi mărăcinii care îi rămăseseră înfipți. Când ieșiră înapoi în luminiș, iepurele îi mulțumi și îi dădu singurul fruct pe care reușise să îl culeagă înainte să rămână înțepenit. Fabian îi mulțumi la rândul său, dar nu acceptă fructul, considerând că iepurele are mai multă nevoie de el. Animalul insistă totuși să-l primească, astfel că Fabian decise să-l împartă cu el. După ce se despărțiră, copilul observă că fapta bună pe care o săvârșise îi dădea o stare de bine, putea spune că îl făcea chiar fericit.
Cu gândul la toate schimbările care se petreceau înăuntrul său, scăpă din vedere curcubeul și nu observă că ajunse la capătul acestuia. Copacii, iarba, florile, insectele și animalele reveniseră la dimensiunile normale și el se afla acum în pădurea din spatele casei lui, de unde nu plecase de fapt niciodată. Se afla chiar în fața copacului prin scorbura căruia intrase după pițigoi, când i se așeză pe umăr o pasăre mică și albastră. Atunci Fabian se trezi din reveria ce-l cuprinsese și descoperi unde se afla.
—Felicitări, Fabian! zise pasărea. De azi ai devenit un băiețel bun, care iubește natura și ocrotește animalele. Ți-ai învățat lecția și ai ajuns la capătul curcubeului!
Apoi pițigoiul dispăru.
Fabian deschise ochii. Adormise cu capul pe pervaz, urmărind picăturile de apă, iar acum razele soarelui îl treziseră. Ploaia se oprise și un curcubeu frumos se arcuia peste pădure.
Ușa se deschise și în cameră intrară doi baieței. Erau Alin și David, prietenii lui Fabian, care, îndată ce ploaia încetă, veniseră la petrecerea de ziua lui.
—La mulți ani! strigară în cor.
—Mulțumesc! răspunse plin de bucurie Fabian.
Copiii ieșiră în grădină și, după ce mâncară tortul iar petrecerea se apropie de final, Alin propuse:
—Hai să mergem în pădure și să alergăm pițigoii cu praștia!
—Ce idee bună! fu de acord David.
Fabian rămase tăcut câteva clipe, apoi rosti:
—Eu nu vreau să mai sperii și să mai chinui animalele. Am fost în locul lor și ele s-au purtat frumos cu mine și m-au ajutat. Am greșit înainte și îmi pare rău, iar de acum vreau să le fiu prieten.
Cei doi copii îl priviră uimiți, apoi Fabian le povesti cum a ajuns la capătul curcubeului.
SFÂRȘIT
Ți-ai ridicat, Cobzar, cântul la Cer
Și-n urma ta e vifor pe pământ...
De azi ești călător cu suflet liber,
Nemuritor în inimă, nemuritor în gând.
Sunt mâini în aer și-n noapte cântă o chitară.
Se râde, se dansează, se promit fiori de-o vară.
Doar în zare, printre valuri, își pictează tremurul docil
Luna plină, sângerie, în candoarea-i de copil.
De pe țărmu-ntunecat, un suflet singur o privește,
Nu cântă, nu dansează și foarte rar zâmbește.
Trist, își poartă visul de iubire cu același dor nemărginit,
Ce veșnic luna îl nutrește pentru orizontul însorit.
Ca o furtună apar din senin,
Mă contopesc, răscolesc și-apoi mă trec.
În urmă-mi de las
gânduri deșarte și suflete sparte,
priviri în abis pe chipuri desfigurate
sau tălpi goale jucând pe asfalt și zâmbete colorate,
plămâni trăgându-mi suflul rece cu nesaț sau inimi tresărind în amintirea-mi ca de zaț...
Aș vrea.
Căci eu mă trec din fiecare,
dar ei nu se trec din mine.
Mă întreb
Până când ne mai călcăm pe suflete?
Fără remușcări, conștiință, regrete
Strivim.
Căutăm mai departe, printre măști colorate,
Două mâini să le adune
Și așteptăm însetați
Să le scuture de praf o suflare.
Tot privim in gol,
Sperând să ne oglindim în ochi vii
Și visăm neîncetat să ne găsim gândurile
Ascunse în alte gânduri.
Apar furtuni ca un refren,
Să nu ne apropiem,
O fi vreun semn?
Marș funebru, recviem
Și ploi
Se ascund în suflet trist.
Să fim goi,
Ne pune vântul acatist.
Dar printre norii plumburii,
Unul alb mai picură iubire.
Din ceață culeg sâmburii
Unui strop timid de fericire.
