Neiubire - pagina de final

Azi ma doare neiubirea ta. Atat de tare ca-mi plange sufletul asta patat. Caci ea a ucis tot ce pretuiai mai mult: un suflet pur si inocent. L-ai avut in palme atata vreme si nu ti-a fost de-ajuns decat la final, cand deja pierise strans in pumnii tai. N-ai stiut, iubitule, ca degeaba stai langa o floare-n glastra si-i ceri intruna sa-si deschida a sa corola, sa fie oaza de frumusete si parfum, daca nu-i pui si apa si nu-i oferi lumina? Acum amandoi suntem goi...de noi. Si e doar vina mea, ca te-am lasat. Am lasat neiubirea ta sa-mi faca sufletul bucati, sa le imprastie, sa nu mai stiu unde sunt si cum sa le pun corect la loc. Dar, peste toate, am crezut. Ca intr-o zi ai sa inlocuiesti cu iubire neiubirea, caci ai sa inveti nu doar sa o simti, ci sa o si traiesti. Am crezut ca, atunci cand imi va veni randul sa renunt, tu vei fi acolo si nu-mi vei da drumul. Si am crezut ca, intr-o zi, ma vei strange atat de tare in brate incat ne vom umple iar de noi. In schimb, ai ales sa pleci. Si, din iubire, te-am lasat din nou. Ca tu sa fii fericit si eu...sa ma gasesc.

Azi mi-e dor de noi cei vechi, dar curati. Atat de dor, ca-mi plange sufletul asta patat.

3 A.M.

E tarziu sau prea devreme. Stau cuibarita in fotoliu, Cabernetu'-i neatins in pahar si ciocolata amaruie zace-ntreaga pe masuta. Melodia pe care am dansat se tot repeta la radio si-mi rasuna-n creier. Ar trebui sa dorm, dar asternutul inca-ti poarta parfumul. Si tare as vrea sa-l uit. Mintim amandoi frumos de prea mult timp. Tu te minti ca nu simti, iar eu te mint ca nu conteaza. Ma atingi uneori cu privirea si arde. Trupurile noastre inlantuite se potrivesc precum piesele de puzzle. Si sufletele noastre de copil se imbratiseaza cu fiecare suras. Dar imi spui ca nu-i nimic si eu incep sa te cred. Te cred. Pentru ca te las de fiecare data sa pleci. Te cred. Pentru ca sunt toata a ta, dar niciodata intreaga. Te cred, pentru ca e mai usor de purtat o minciuna.

Sunt. Fara radacini.

Nascuta din munte, aruncata in mare,
Sunt fara radacini.
Nu ascult nicio chemare
Decat pe cea a propriei inimi.

Mi-am inceput calatoria la munte. Am poposit la deal si m-am oprit la tarmul marii.
Pe drum am intalnit oameni de la care am invatat sa zbor si oameni care mi-au frant aripile.
Oameni alaturi de care am descoperit ca prietenia nu cunoaste distanta si timp si oameni care mi-au aratat ca lupta cea mai grea o porti intotdeauna singur.
Oameni care m-au iubit fara sa ma cunoasca si oameni care mi-au privit direct in suflet fara sa ma iubeasca.
Am iubit oameni ca pe o parte din trupul meu si oameni ca pe o ploaie proaspata de vara.
Am vazut oameni care simt intens si oameni care traiesc intens, oameni care gandesc intens si oameni care vorbesc intens.
Si in fiecare m-am gasit pe mine.
Am masurat timpul in clipe si momente, caci ore sunt doar cele in care ajung si plec.
Am lasat bucati de suflet in fiecare loc prin care am trecut...mai mari acolo unde am stat mai mult. Si am cules franturi de viata printre zambete si lacrimi.
Iar azi am inteles ca nu am radacini, deci nu ma-ntorc.
Port totul cu mine, mai departe...in larg.

DUST

We left behind these empty spaces...
Two corpses in a spinning world
And hearts beating for each other

Till the end of time.

DIN CREION...

Paşii ei se opriră la mijlocul podului. Era şubred şi se legăna. Părea gata să cedeze. Altădată i-ar fi fost teamă să stea acolo, chiar deasupra apei. Nu şi azi. Se sprijini cu mâinile de balustradă şi privi în depărtare. Era o noapte rece de toamnă, iar în aer se simţea parfumul frunzelor uscate, aşternute pretutindeni. Luminile de la blocurile din apropiere se reflectau in lac şi era atâta linişte…şi atât de frumos. La fel ca viaţa ei. Dar se terminase. Ar fi vrut să plângă, dar vântul îi uscă primele lacrimi înainte ca acestea sa i se prelingă pe obraji. Şi, în fond, ce rost mai avea? Plânsul nu putea să o ajute. Ar fi fost doar o slăbiciune pe care ea nu şi-o mai putea permite.

— E frumos, nu? Dacă n-ai şti, ai zice că sunt două lumi diferite.

Ca trezită dintr-un somn adânc, Luana întoarse capul în direcţia din care se auzi vocea. La câţiva paşi în dreapta ei, un tânăr brunet, nu foarte înalt, îmbrăcat în blugi şi într-un hanorac prea subţire pentru vremea aceea o fixa cu privirea. Ochii lui mari şi verzi aveau o strălucire care, pentru o clipă, îi tăie respiraţia. Într-un mod ciudat, nu se simţea ameninţată de el. Nu simţise şi nu auzise nimic. Nu ştia de cât timp se afla el acolo şi nici cine era, dar avea dreptate. Dacă nu ai şti că te afli în acelaşi oraş aglomerat, în care viaţa se schimbă de pe o zi pe alta şi în care doar cei puternici supravieţuiesc, ai crede că te afli într-o altă lume, lipsită de griji, plină de linişte şi de armonie. Cu o voce joasă, ea rosti:
— Din nefericire, ştiu. Întoarse din nou privirea spre lac.

— Toţi ştim. Dar asta nu ne poate împiedica să venim aici şi să uităm puţin de jungla în care trăim. Eu fac asta ori de câte ori pot. Spuse acestea şi se sprijini cu spatele de balustradă, încrucişându-şi braţele pe piept.

— Şi te ajută? De data asta, Luana se întoarse cu totul spre el.

— Uneori da, alteori nu. Pe tine te-a ajutat? Eşti mai bine acum?

Nu se aşteptase la asta. Un străin voia să ştie cum se simte ea, o necunoscută. Un străin… Şi totuşi modul în care formulase întrebarea o intriga.
— Îmi vorbeşti de parcă ai şti ce simt.
— Te privesc de ceva timp. Te-am văzut când am intrat pe alee şi mi-ai atras atenţia. Nu multe fete au curaj să urce în plină noapte pe un pod nesigur ca acesta, nici chiar de dragul priveliştii. Mi-a trecut prin minte că poate vrei să te sinucizi.
Luana se încruntă, iar el se grăbi să adauge:
— Stai liniştită, am alungat acel gând imediat ce ţi-am văzut chipul. Durerea ta e vizibilă, dar la fel sunt şi determinarea şi dorinţa de a trăi. Acum sunt sigur că eşti aici doar pentru ceea ce inspiră acest loc.
— Aşa este. Şi da, sunt mai bine acum.
Într-adevăr, se simţea mai bine, dar nu pentru că uitase vreo clipă de problemele ei, ci pentru că luase o hotărâre: să nu se lase înfrântă. Niciodată.
— Eu plec, rosti ea din nou. Îţi mulţumesc că ai împărţit cu mine lumea asta. Acum e numai a ta. Luana trecu prin faţa lui şi coborî de pe pod.
— Aşteaptă! Vin cu tine, spuse el şi o ajunse din urmă.
— De ce?
— E târziu şi e frig. Mă întorc şi eu în oraş. Şi, în plus, e periculos pentru tine să mergi singură la ora asta. Te duc până mai încolo.
— Chiar te interesează ce se întâmplă cu mine? Nici nu mă cunoşti.
— Nu trebuie să te cunosc ca să vreau să fii în siguranţă, spuse el apropiindu-se încet de ea. Dar, dacă prezenţa mea te deranjează şi vrei să fii singură, te înţeleg. Probabil te-am speriat şi, dacă e aşa, îmi cer scuze. Nu asta intenţionam.
Părea atât de sincer, în privirea lui nu vedea decât blândeţe şi bunătate, iar vocea lui era atât de caldă şi de plăcută.
— Bine, spuse ea în cele din urmă.
Înaintară amândoi uşor pe alee, spre ieşirea din parc. Relaxat, el începu să-i vorbească despre tot felul de întâmplări amuzante prin care a trecut şi despre locuri în care a fost, astfel încât Luana uită, pentru puţin timp, de tot ce era în sufletul ei. Simţea că băiatul acesta, care îi împărtăşea cu uşurinţă experienţe din viaţa lui şi care o trata cu atâta respect, ba chiar încerca oarecum să o protejeze, nu era un străin, ci mai degrabă un prieten vechi. Unul care nu avea nevoie să ştie totul despre ea, pentru a o putea înţelege.
Se aflau la intersecţie când Luana realiză că era atât de absorbită de discuţie, încât aproape că rată staţia. Spuse brusc:
— Eu mă opresc aici. O să iau autobuzul.
— Se pare că de aici avem drumuri diferite, rosti el cu o urmă de regret.
— Da, dar as vrea sa ştiu cum te cheamă.
— David.
— Eu sunt Luana, se prezentă şi ea şi-i întinse mâna.
David i-o strânse uşor între ale lui.
— Fugi, o să pierzi autobuzul!
Luana întoarse capul şi observă că autobuzul era pregătit să plece din staţie. Se întoarse din nou spre David, privindu-l în ochi. El o strânse mai tare de mâna şi îi şopti:
— Ai grijă de tine.

Ea încuviinţă din cap şi alergă spre autobuz. Se aşeză pe ultimul loc din spate şi-şi sprijini capul de geam. Pentru câteva clipe, îl zări pe David îndepărtându-se. Apoi, prin faţa ei începură să se deruleze cu repeziciune imagini neclare ale oraşului luminat de becuri şi neoane. 

POVESTE DE IARNA

Era atat de frig...zapada scartaia sub pasii lui greoi in timp ce inainta pe carare, mii de ace ii strapungeau mainile si fata, dar in mintea lui avea ecou un singur gand: sa ajunga la timp. Printre fulgii care cadeau necontenit, zari podul si banca de lemn pe care o stia atat de bine. In fata, chiar la mijlocul podului, langa felinar statea ea. Privea peste balustrada subreda de lemn catre lacul inghetat, devenit acum patinoarul improvizat al perechilor de indragostiti care traversau parcul. Patinoarul unde a inceput totul.

Se opri o clipa. Nu mai simtea nimic, parca intregul trup ii amortise. Isi aminti ziua care i-a adus impreuna. Era decembrie. Grupa lor de la facultate organizase o iesire la patinoar, la care invitase si cativa profesori. Desi intrasera in anul doi si se stiau deja de un an, relatia lor se limitase intotdeauna la simple conversatii despre cursuri si examene. Se innoptase cand, obosita si pe jumatate inghetata de la atatea cazaturi, ea urcase aproape neobservata pe pod si se asezase pe banca de langa felinar. Privea zapada cum sclipea in lumina slaba a felinarului, cand el se aseza langa ea. Tresarise. El isi trecuse o mana peste umerii ei, iar ea, timid, isi lasase capul pe pieptul lui. Fara niciun cuvant. Nu mai simteau nici frigul, nu mai ajungeau pana la ei nici chiotele colegilor care se imbulzeau pe patinoar. Singurul sunet pe care il mai auzeau era al inimilor lor care bateau nebuneste. Erau cuprinsi de un sentiment atat de nou si totusi atat de familiar. Si atunci au stiut...ca prima fila din povestea lor se scrisese.

Ar fi vrut sa prelungeasca acest moment la nesfarsit. Stia ca, indata ce se va apropia, nimic nu va mai fi la fel. Inchise ochii, respira adanc si inainta.

Ea isi intoarse privirea, atrasa parca de o forta nevazuta care ii spunea ca el este acolo. Intreg chipul i se lumina si zambi, dar el nu putu totusi sa nu remarce stralucirea trista din ochii ei.

- Am intarziat, rosti el strangandu-i mainile intr-ale lui. Erau atat de reci si ale ei, dar atingerea lor parca il ardea.

- Mai e timp, zise ea cu glasul stins.

- Stii ca tot ce am simtit, tot ce am trait amandoi a fost adevarat, nu?

Ea ii simti privirea care parca o electriza de fiecare data si emotia din glas.

- Da, stiu.

- Stii ca nu te voi putea uita, nu?

- Da, sopti ea.

- Dar stii ca nu se poate altfel si ca asta este singura cale, nu?

- Stiu, rosti ea si ochii i se umplura de lacrimi.

Stia, bineinteles ca stia. A stiut-o din prima clipa si totusi nu a ascultat ce-i striga cu disperare ratiunea. Si-a urmat inima pana la sfarsit. Si era atat de frumos ce simtea, atat de profund, atat de curat si totusi...o nebunie. Acum se indreptau spre un implacabil ramas-bun si il privea ca si cand ar fi vrut sa isi intipareasca adanc in minte si in suflet chipul lui. Pentru ca doar atat avea sa ii mai ramana: amintirea unui sentiment sublim, o amintire care o va urmari pentru totdeauna. Nu e loc de regrete, dar doare...atat de tare doare.

Ca si cand, prin ochii ei verzi, i-ar fi putut citi gandurile, cu rasuflarea taiata, el isi lipi buzele de ale ei intr-un ultim sarut. Pe obrajii ei rosii de ger si aprinsi de emotie, lacrimile incepura sa curga.

Parcul atat de plin altadata, azi era pustiu. Doar pomii cu ramurile grele de zapada, felinarul stins si banca veche de lemn erau martorii unei povesti de iubire care parea a-si fi scris ultima fila. Si fulgii desi care ii acopereau necontenit.