Azi ma doare neiubirea ta. Atat de tare ca-mi plange sufletul asta patat. Caci ea a ucis tot ce pretuiai mai mult: un suflet pur si inocent. L-ai avut in palme atata vreme si nu ti-a fost de-ajuns decat la final, cand deja pierise strans in pumnii tai. N-ai stiut, iubitule, ca degeaba stai langa o floare-n glastra si-i ceri intruna sa-si deschida a sa corola, sa fie oaza de frumusete si parfum, daca nu-i pui si apa si nu-i oferi lumina? Acum amandoi suntem goi...de noi. Si e doar vina mea, ca te-am lasat. Am lasat neiubirea ta sa-mi faca sufletul bucati, sa le imprastie, sa nu mai stiu unde sunt si cum sa le pun corect la loc. Dar, peste toate, am crezut. Ca intr-o zi ai sa inlocuiesti cu iubire neiubirea, caci ai sa inveti nu doar sa o simti, ci sa o si traiesti. Am crezut ca, atunci cand imi va veni randul sa renunt, tu vei fi acolo si nu-mi vei da drumul. Si am crezut ca, intr-o zi, ma vei strange atat de tare in brate incat ne vom umple iar de noi. In schimb, ai ales sa pleci. Si, din iubire, te-am lasat din nou. Ca tu sa fii fericit si eu...sa ma gasesc.
Azi mi-e dor de noi cei vechi, dar curati. Atat de dor, ca-mi plange sufletul asta patat.
