-Haide! zise micul om, trăgându-mă după el.
L-am urmat, împleticindu-mă. Nu cunoșteam calea, nu bănuiam destinația și nu mă puteam dezlipi de el nici dacă aș fi vrut. Dar nu voiam. Apăruse de nicăieri și mă atrăgea în lumea lui ca o tornadă.
-Dă-mi eșarfa ta! se întoarse, întinzând mâna hotărât.
Am început să o desfac încet de la gât și incă mă uitam la el nedumerită, când mătasea purpurie alunecă fix printre degețelele pregătite s-o prindă. Zâmbi timid și-n ochii lui scântei verzi păreau că joacă. Apoi o luă la fugă, până se pierdu în orizont. L-am urmărit cu privirea un timp, dar lumina era orbitoare, așa că am închis pentru o clipă pleoapele.
Când le-am deschis, am văzut la început doar un drum imaculat. Apoi totul a prins contur. De-o parte și de alta a uliței, se întindeau case de pe al căror acoperiș roșu se rostogoleau în văzduh bulgări cenușii de fum. Munți semeți tronau în zare și aerul rece era înțepător, dar atât de proaspăt! Iar mirosul de lemn ars te îmbăta. Nu simțeam frigul, căci valuri de căldură îmi dezmorțeau corpul din interior. Înaintea mea, zăpada scârțâia sub șine de sanie. Un bărbat între două vârste, cu pufoaică albastră și căciulă de blană, o trăgea privind mereu inapoi, către copilul înfofolit, cu obraji îmbujorați, dinspre care porneau hohote de râs precum clinchete de clopoței.
"Uite, tati! Diamante în zapadă, diamante în zăpadă!" striga vesel, privind omătul.
Abia atunci am observat. Pe neaua albă, soarele desena sclipiri de diamant cum nu mai întâlnisem. Am ridicat privirea, aș fi vrut să-i spun că și eu pot să le văd, dar tot ce am zărit în urmă-i a fost eșarfa purpurie, ce-i flutura în vânt.
O lacrimă îmi udă genele și micul om apăru din nou.
- Nu mai pierde vremea, să mergem! grăi voios. Dar mai întâi, scoate-ți pantofii!
Începea să-mi placă acest joc ciudat al lui, deși nu-i pricepeam rostul.
Am scos întâi un pantof, apoi celălalt.
Sub tălpi puteam simți atingerea moale a ierbii crude. Am pășit cu grijă, parcă să n-o strivesc și am privit în jur. Eram într-o gradină imensă, mărginită de o apă curgătoare. Pe un mic deal se afla o casă de lemn, cu un etaj. Mai în vale, între doi meri, vântul legăna un leagăn. Aici jos, din poienița în care stăteam încă nemișcată, puteam vedea crengile încărcate ale unui cireș amar. Lângă el, arbuștii plini de coacăze roșii se aliniau ca niște soldați la defilare. Pe covorul verde în care îmi afundasem picioarele goale, flori albastre de nu-mă-uita păreau țesute cu migală de un meșter croitor. Și atunci am auzit notele cristaline ale unei voci de copil.
"Vin și eu, buni, să căutăm nuci!"
O bătrână cu părul nins și chipul blând, dar încă sprintenă de picior, se îndrepta spre nucul falnic sub a cărui umbră mă odihneam. În spatele ei, o fetiță cu șuvite castanii, rebele și rochiță cu buline, alerga ca să o ajungă.
Am întins mâna și am dat la o parte firele de iarbă încă umede la contopirea cu pământul. Un înveliș tare, bombat, de culoare verde se ivi. L-am strâns în pumn și am simțit miezul noduros, ieșit pe jumătate din coaja crăpată.
"Am găsit eu una, buni!" aș fi vrut să strig.
Dar glasul meu n-ar fi răzbit până la ea, căci dispăru dincolo de nori, purtând pantofii mei.
- Ești gata? mă prinse de mână micul om. Spală-ți fața în râu și lasă-ți părul liber! rosti în final și nelipsita-i cerință.
Am făcut întocmai, simțindu-mă atât de ușoară!
Râsul lui ștrengar mă conduse, apoi, printre copii țopăind desculți pe asfaltul încins, sub ropote torențiale. Părul mi se lipi de față și de gât, iar rochia albă îmi îmbrățișă formele sub stropii grei. Am început să râd și eu cu poftă, dansând în ploaie, cu asfaltul sub tălpile goale, pe o melodie doar de mine știută. Mă învârteam frenetic și picături calde îmi sărutau ochii și-mi mângâiau șuvițele rebele, amintindu-mi.
M-am trezit în noapte, goală de haine, cu pielea fremătând pe nisip și cu sufletul plin.
Eram doar eu și un infinit de stele. Și cântecul valurilor, ca un refren în surdină.
Am zâmbit ștrengar și-n ochii-mi mari, scântei verzi au început să joace...
