Era atat de frig...zapada scartaia sub pasii lui greoi in timp ce inainta pe carare, mii de ace ii strapungeau mainile si fata, dar in mintea lui avea ecou un singur gand: sa ajunga la timp. Printre fulgii care cadeau necontenit, zari podul si banca de lemn pe care o stia atat de bine. In fata, chiar la mijlocul podului, langa felinar statea ea. Privea peste balustrada subreda de lemn catre lacul inghetat, devenit acum patinoarul improvizat al perechilor de indragostiti care traversau parcul. Patinoarul unde a inceput totul.
Se opri o clipa. Nu mai simtea nimic, parca intregul trup ii amortise. Isi aminti ziua care i-a adus impreuna. Era decembrie. Grupa lor de la facultate organizase o iesire la patinoar, la care invitase si cativa profesori. Desi intrasera in anul doi si se stiau deja de un an, relatia lor se limitase intotdeauna la simple conversatii despre cursuri si examene. Se innoptase cand, obosita si pe jumatate inghetata de la atatea cazaturi, ea urcase aproape neobservata pe pod si se asezase pe banca de langa felinar. Privea zapada cum sclipea in lumina slaba a felinarului, cand el se aseza langa ea. Tresarise. El isi trecuse o mana peste umerii ei, iar ea, timid, isi lasase capul pe pieptul lui. Fara niciun cuvant. Nu mai simteau nici frigul, nu mai ajungeau pana la ei nici chiotele colegilor care se imbulzeau pe patinoar. Singurul sunet pe care il mai auzeau era al inimilor lor care bateau nebuneste. Erau cuprinsi de un sentiment atat de nou si totusi atat de familiar. Si atunci au stiut...ca prima fila din povestea lor se scrisese.
Ar fi vrut sa prelungeasca acest moment la nesfarsit. Stia ca, indata ce se va apropia, nimic nu va mai fi la fel. Inchise ochii, respira adanc si inainta.
Ea isi intoarse privirea, atrasa parca de o forta nevazuta care ii spunea ca el este acolo. Intreg chipul i se lumina si zambi, dar el nu putu totusi sa nu remarce stralucirea trista din ochii ei.
- Am intarziat, rosti el strangandu-i mainile intr-ale lui. Erau atat de reci si ale ei, dar atingerea lor parca il ardea.
- Mai e timp, zise ea cu glasul stins.
- Stii ca tot ce am simtit, tot ce am trait amandoi a fost adevarat, nu?
Ea ii simti privirea care parca o electriza de fiecare data si emotia din glas.
- Da, stiu.
- Stii ca nu te voi putea uita, nu?
- Da, sopti ea.
- Dar stii ca nu se poate altfel si ca asta este singura cale, nu?
- Stiu, rosti ea si ochii i se umplura de lacrimi.
Stia, bineinteles ca stia. A stiut-o din prima clipa si totusi nu a ascultat ce-i striga cu disperare ratiunea. Si-a urmat inima pana la sfarsit. Si era atat de frumos ce simtea, atat de profund, atat de curat si totusi...o nebunie. Acum se indreptau spre un implacabil ramas-bun si il privea ca si cand ar fi vrut sa isi intipareasca adanc in minte si in suflet chipul lui. Pentru ca doar atat avea sa ii mai ramana: amintirea unui sentiment sublim, o amintire care o va urmari pentru totdeauna. Nu e loc de regrete, dar doare...atat de tare doare.
Ca si cand, prin ochii ei verzi, i-ar fi putut citi gandurile, cu rasuflarea taiata, el isi lipi buzele de ale ei intr-un ultim sarut. Pe obrajii ei rosii de ger si aprinsi de emotie, lacrimile incepura sa curga.
Parcul atat de plin altadata, azi era pustiu. Doar pomii cu ramurile grele de zapada, felinarul stins si banca veche de lemn erau martorii unei povesti de iubire care parea a-si fi scris ultima fila. Si fulgii desi care ii acopereau necontenit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu