"Te uita cum ninge decembre..." recita Camy in timp ce Dan o acompania la chitara. Erau doar ei doi in fata unui decor de sarbatoare care prindea viata cu fiecare acord. Fetele care cantasera colindele in deschidere se retrasesera intr-un colt. Urmam eu si Luci cu momentul nostru romantic (Dialog de Iarna-G. Bacovia), Cretu' cu poezia lui, cei de la Info cu sceneta, si multi altii...Emotii, rasete, aplauze, cadouri...asa intampinam Craciunul in primii ani de liceu. Totul capata contur intr-o camaruta veche din liceu, numita Archaeus. Acolo ne strangeam cu totii si repetam in orele libere poeziile, scenetele, colindele, practic organizam intregul spectacol de sarbatori. Era distractiv si in acelasi timp serios. In momentele acelea eram uniti, desi nu eram toti din aceeasi clasa. Ne unea bucuria de a darui celorlalti cate putin din sufletele noastre. Intotdeauna spectacolul era reusit, profii incantati (unii mai mult, altii mai putin) si mereu sarbatoream intre noi reusita, amuzandu-ne pe seama micilor scapari in interpretare. Au fost clipe frumoase pe care le-am putut trai datorita unei singure persoane: Profa' de Romana. Ea ne tinea pe toti laolalta, ea ne indruma, ea ne incuraja sa mergem mai departe cand ceilalti nu credeau in noi. Imi amintesc cu drag acele vremuri, atunci ma regaseam in ceea ce faceam. Ca si profa, cred ca am fost alesi sa le traim. Azi sunt prinsa in vartejul studentiei si am uneori senzatia ca mi-am pierdut undeva sufletul, pentru ca fac totul mecanic...am uitat sa ma mai bucur de lucrurile simple, am uitat cum e sa daruiesti, am uitat cum e sa ai emotii. Serbarea de la facultate mi-a trezit amintirea acelor vremuri din liceu, sunt si aici oameni care incearca sa faca lucruri frumoase pentru noi, sa ne apropie, dar lipseste ceva...lipsim noi. Dar si astazi este Craciunul si am invatat ca fericirea pe care o uram tuturor cu aceasta ocazie vine din bucuria pe care o daruim celor dragi.
