JOC DE REGI

"Un demiurg îmi poartă sufletul prin lume,

Îi dă viață-n dar, ca mai apoi s-o curme."

                         ***

      Fiecare val care se destramă la picioarele mele, lăsându-și spuma ca o amintire pe glezne, îmi gâdilă pielea încinsă. Strâng în pumni nisipul mai mult umed și felul în care mi se scurge printre degete, murdărindu-mi toată mâna, îmi smulge un zâmbet șters. Un vânt suav îmi lipește de față șuvițele șatene și, printre ele, zăresc ca prin ceață culori: galben, portocaliu, roz, mov și albastru. Atât de mult albastru. 

      Ca trezite din adâncuri, îmi răsar în minte imagini. O lume gri, părinți, copii, profesori gri. Un șevalet și o pânză cu umbre cenușii. Un copil ce visează curcubee și primește doar o pensulă gri. Un pictor care și-a uitat visele și un desăvârșit tablou tot gri.

      Mă ridic și pășesc ușor printre talazuri. Azi sunt doar un suflet într-o mare gri.

"Izbește visuri de copil în talazuri cenușii,"

                          ***

      E frig și ninge neîncetat cu fulgi mari, greoi și azi atât de reci. Zăpada încă-i mai poartă pașii, iar buzele mele răsuflarea. 

      Am rămas singură în parc, pe banca veche de lângă felinar și nici acum nu mă pot urni. Aș vrea să se întâmple ceva, orice. Să se alinieze planetele, să-și schimbe Pământul mișcarea de rotație sau să se învârtă acele ceasului în sens invers. Să ne regăsim într-un timp primordial. Doar noi. Fără un alt el care să mă aștepte seara, fără o altă ea și două glasuri nevinovate care să-l cheme acasă. 

      Dar realitatea e la fel de înghețată ca sufletele noastre condamnate. Cum altfel se pot numi două inimi care zămislesc o iubire nepământeană, strivind sub talpa ei vieți de oameni calzi? Nici măcar lacrimi fierbinți nu-mi curg pe obraji, căci gerul le transformă. Iar dacă în trup zvâcniri slabe mai pompau sânge cald, au încetat de acum și ele. Căci pașii lui i-a șters ninsoarea deasă.

"Iubiri prea mari se irosesc în inimi gri"

                          ***

      În lumina galbenă a unei lumânări topite de nopți întregi de veghe, mai scriu un vers. Sunt ultimele slove ce le aștern caligrafic pe foaia nepângărită. Dar pun în ele toată răzvrătirea, tot patosul și toate dorurile nestinse încă. Și nu vor cunoaște fierul roșu al cenzurii. Ei nu vor ajunge la ele, cum au făcut de-atâtea ori cu atâtea mii de condeie grăitoare de adevăr. Nu! Căci port cuvintele adânc gravate în suflet, de unde niciun regim sau dictator nu mi le poate smulge. 

      Să vină de-acum! Îi aștept senin, căci moartea mi-a fost scrisă cu mult înainte. 

"Și harul slovelor pare-n zadar

Într-un regim fără habar."

                          ***

"Sunt spirit gol și rătăcesc nebun 

Într-un pustiu de stânci și scrum,

Iar demiurgul râde dintre dune:

Îmbrățișează-ți soarta-n lume!"