PORTARUL

[N.A.: Povestea începe cu primul vers al melodiei "Ultimul tren" - Ombladon, aceasta fiind una din principalele condiții în cadrul concursului pentru care a fost concepută. :)]



          După o noapte rece, un cer fără stele și niciun eveniment care să-i pună la încercare vigilența, nea Pintea își trase pe urechi șapca îmbâcsită și scorojită de vreme, ieși pe ușa gheretei din fața spitalului și își scoase țigara. Vântul încă sufla cu putere și nu reuși să mențină flacăra brichetei ieftine suficient cât să o aprindă. Înjură printre dinți și o băgă la loc în buzunar.
           — Nu vrea, nea Pintea, ai? râse doctorul Dimitrov, care observase toate strădaniile lui în timp ce cobora din noul Mercedes. Avea două operații grele de efectuat în dimineața aceea, dar era la fel de binedispus și încrezător ca întotdeauna. Dacă se întâmpla vreodată să fie ingrijorat, ascundea foarte bine acest lucru sub zâmbetul larg și privirea senină.
          — Nu vrea, 'tu-i paștele mă-sii! Așa a ținut-o toată noaptea. Nu ne mai iartă Dumnezeu odată! zise nea Pintea cu amărăciune, strângându-i mâna.
          — Ceva pagube?
          — Nimic.
          — Vreo urgență?
          — Mitrache, de la nouă, a urlat cât l-au ținut plămânii, până i-a băgat Aneta pe venă un algocalmin și l-a potolit. Și, pe la unu, a venit un puștan schilod, cu falca ruptă. Îl târau alți doi flăcăi mai zdraveni. Vai de tinerețea lui! Două ore s-au chinuit Iancu și Aneta să-l coasă. L-au dus în paișpe, dar de pe acum trebuie să apară ta-su să și-l ia acasă. Cică nu e de stat la noi, că-l deprimă, concluzionă nea Pintea ironic.
          Dimitrov zâmbi. Îl amuza felul în care portarul îi relata pățaniile de peste noapte.
          — Carevasăzică, Iancu nu s-a plictisit în gardă, zise doctorul. O să trec pe la el, înainte să mă apuc de tăiat. Hai, fugi și dormi, nea Pintea, că mâine o iei de la capăt!
          — Vă salut, dom' doctor!
          Nea Pintea își îndesă mâinile în buzunare și o luă la picior spre casă. Vântul îi pătrundea prin geaca subțire de la uniforma de portar și chiar dacă avea puloverul lui maro, de lână, tocit la mâneci și la guler, tot simțea că-i ajunge frigul la oase. Se schimbase vremea brusc și conducerea spitalului nu apucase să le achiziționeze noile uniforme de iarnă, iar după cum stăteau lucrurile acum, probabil că nici nu o va face. Nu mai existau fonduri suficiente și o aripă a spitalului se închisese. Mai mult de jumătate din personalul medical își pierduse locul de muncă și se zvonea că urmează să închidă și secția de chirurgie, singura care mai funcționa în prezent. Iar odată cu ea dispărea și serviciul de pază.
         Nea Pintea era printre cei mai vechi angajați. Avea cincizeci și doi de ani și lucra acolo de doisprezece. Nu-și amintea când trecuseră toți acei ani. Fiecare zi și noapte la serviciu se scurgea la fel: bolnavi de tot felul, unii intrau urlând de durere, alții ieșeau pe picioarele lor, rude disperate sau vizitatori încărcați cu pachete, doctori, asistente și brancardieri alergau preocupați de colo-colo. Toți se perindau prin fața lui, a portarului, care stătea cuminte în ghereta de la intrare, observând fiecare mișcare. Uneori i se cereau diverse informații despre medici, pacienți sau program de vizită, alteori intervenea el restricționând accesul în spital.
        Pentru cei mai mulți dintre aceia care veneau în contact cu el, era doar o uniformă, fără chip, goală de suflet, aceeași în fiecare zi, indiferent cine ar fi îmbrăcat-o. Pentru foarte puțini devenea colegul simpatic și cu spirit de glumă, gata oricând să dea o mână de ajutor. Și aproape pentru nimeni, era un om cu o poveste, cineva.
        Păși zgribulit în scara blocului, iar căldura și un miros pestilențial de canal îl loviră-n plin. Urcă două etaje în pas vioi, rasuflând cu greu. Mirosul de fiertură cu usturoi îl acoperea aici pe cel de la parter și chiar dacă asta îi trezea o vagă senzație de foame, știa că nu va putea pune nimic în gură. În fața ușii de lemn, vopsită cândva în alb, trase adânc aer în piept, scotocindu-și buzunarele după cheie. O găsi repede. Mâinile mari, cu pielea groasă și crăpată de frig îi erau și acum înghețate. Cu toate acestea, nimeri broasca din prima și deschise ușa.
        În casă, frigul se simțea aproape ca afară, doar că nu bătea vântul. I se fisurase o țeavă de la caloriferul din singura cameră ce alcătuia garsoniera sărăcăcioasă, alături de o baie și o bucătărie de dimensiuni aproape inumane. Salariul de pe luna trecută fusese prea puțin ca să-și permită s-o înlocuiască. Prin urmare, acum se încălzea la un mic reșou, folosit și pe post de aragaz, pe care îl stingea de fiecare dată când pleca.
        Își aruncă repede haina pe canapeaua trasă, fără așternuturi, acoperită doar cu o pătură uzată și își aprinse cu poftă țigara, pe care o ținuse în buzunar tot drumul. Întreaga lui ființă aștepta nicotina ca pământul uscat ploaia. După ultimul fum, aruncă satisfăcut chiștocul în mica scrumieră de porțelan, ce zăcea plină ochi pe podea, aprinse reșoul și se întinse în pat. Obosit după tura de noapte și frigul îndurat, nea Pintea adormi îmbrăcat. Nu era ceva neobișnuit. Purta aceleași haine zile întregi și rar și le scotea când dormea. Doar când ajungeau aproape soioase și mirosul de transpirație devenea de nesuportat și pentru el, făcea o baie cu săpun si îmbrăca alt rând de haine, la fel de ponosite.
        Îl trezi țârâitul telefonului de pe noptieră, câteva ore mai târziu. Cu o voce gâtuită răspunse:
        — Alo, da.
        — Sunt Maria. Ce făceai?
       Un licăr de bucurie îi apăru în privire și își drese glasul.
       — Am fost tură de noapte, Măriuca tată, și ațipisem puțin. Tu ce faci, cum mai ești?
       — Sunt bine, tată.
       — Și...mama? adăugă ezitând.
       —La fel, răspunse copila pricepând întrebarea. Apoi continuă:
       —Te-am sunat să-ți spun că nu mai ajung săptămâna viitoare la tine. A apărut altceva. Nu te supăra. Promit să trec altădată.
       — Înțeleg, Măriuca. Altădată e bine, rosti nea Pintea, încercând să-și ascundă dezamăgirea.
       Lăsă receptorul jos. Scoase din sertarul noptierei o pungă neagră, găurită, și îi răsturnă conținutul pe canapea, lângă el. Se împrăștiară zeci de poze alb-negru și color, de toate dimensiunile. Erau bucăți rupte parcă dintr-o altă viața. O viață în care era Maiorul Pintea, iar pe uniforma lui tronau glorios epoleții și medaliile. O viață în care zâmbea fericit, având la braț femeia iubită, care îi oferise cel mai de preț dar: pe Măriuca, fetița lui. Cu părul ciocolatiu și bogat, ochii mari, albaștri și râsetul cristalin, întotdeauna molipsitor, Maria era centrul existenței lor.
       A fost de ajuns o singură decizie greșită și l-a costat uniforma, reputația și, câțiva ani mai târziu, familia. Avea și acum coșmaruri în care vedea cum este împins în fața consiliului de judecată, acuzat fiind de apartenență la partid și propagandă în favoarea acestuia.
     Naiv, ușor influențabil, corect, dar mai ales loial, l-a crezut pe cuvânt pe locotenent-colonelul său, care i-a jurat că va părăsi partidul și va înceta cu toate activitățile propagandistice, numai să nu ajungă informația mai sus. Și a tăcut. Acesta, în schimb, văzându-se descoperit și intuind că e chestiune de timp până vor afla și alții, îi înscenă totul lui Pintea și îl dădu pe mâna consiliului, abătând astfel atenția de la propria-i persoană. Probele fiind atât de multe împotriva lui, sancțiunea primită s-a dovedit cruntă pentru Maiorul Pintea: retrogradare în funcție, la gradul de căpitan și trecerea în rezervă, fără drept de a purta uniforma militară.
     Totul s-a năruit în jurul lui. Nici încurajările pline de dragoste, nici rugămințile fierbinți și nici suferința de pe chipul frumos al soției, nu îl mai făcură omul de altădată. Nici măcar Măriuca. Îi era rușine să o mai privească în ochi, simțindu-se sfârșit și nedemn de iubirea ei sinceră. Devenise ursuz, nervos, uneori le brusca, găsindu-și unica alinare în alcool. Se angajase la câteva firme de pază, înlocuind epoleții uniformei cu imprimeul "Security", dar nu reușea să rămână mult într-un loc. Toți banii câștigați îi cheltuia pe țigări și alcool, iar la serviciu era mai tot timpul mahmur. Într-un final își găsise postul de portar de la spital și părea că își mai revine. Dar, pentru soție și copil, calvarul îndurat fusese prea mult. Așa că într-o zi, pe când venea din tura de noapte, aceasta îi spuse că urma să-l părăsească, împreună cu Măriuca, și că nu mai aștepta nimic de la el. Nu avu nici măcar atunci puterea să le oprească. Au vândut apartamentul și au împărțit banii. El și-a luat garsoniera în care trăia și azi, iar ele s-au mutat în casa socrilor lui, care îi rămăsese soției sale după moartea acestora.
    Trecuseră opt ani de atunci, soția lui nu se mai recăsătorise și își dedicase toată viața creșterii și educației fetiței. Maria suportase ușor lipsa tatălui, traumatizată de viața de familie după momentul decăderii lui. Mai avea doar câteva amintiri fugare ale unei familii fericite și ale prezenței bărbatului pe care îl privea cu admirație, nu pentru gradul său, ci pentru că era tatăl ei, care o iubea și o făcea să se simtă în siguranță. Pe măsură ce s-a maturizat, a înțeles zbuciumul lui și, spre deosebire de mama ei, l-a iertat. În ultimii ani, a încercat chiar să se apropie de el și ocazional îl vizita. Îi inspira milă și încă îl iubea. Ar fi vrut să-l ajute cumva, dar rușinea și vina pe care el le simțea erau ca un zid între ei.
     Lacrimi amare îi brăzdară fața umflată de somn și roșie de vânt. Își luă pe el geaca și coborî la magazinul din colțul blocului. Câteva minute mai târziu, era din nou în cameră, tăind felii groase dintr-un salam și rupând bucăți mari dintr-o franzelă, pe care le mâncă lacom. Într-o cană ciobită își turnă bere din sticla de doi litri, recent cumpărată, și își trase cu grijă chitara de sub pat.
     Venera chitara încă din copilărie și au fost vremuri când compunea și putea cânta lejer piese întregi. Avea talent și suflet de artist, dar părinții săi nu îi înțelegeau arta. Oameni simpli de la țară, dar firi practice, aceștia își doreau la ușa casei un om realizat, cu o meserie serioasă, nu un trubadur muritor de foame. A învățat să cânte pe furiș, de unul singur. Studia partituri noaptea târziu, la lumina lămpii cu gaz sau ziua, când ducea singur caprele la păscut. Lăsa animalele în voia lor, se așeza pe iarba moale, la umbra unui pom și se pierdea apoi printre note muzicale. Aflând de pasiunea sa, profesorul de muzică îi dăruise o chitară veche, micuță și cu două coarde lipsă, ce făcuse parte din recuzita școlii pentru spectacole muzicale. O primise nespus de fericit și recunoscător. Nu îndrăznise să o ducă la el acasă, așa că o lăsă la un coleg pasionat, la rândul lui, de muzică.  Exersau împreună și izbutiseră să facă rost de coardele care îi lipseau. Treptat, reuși să stăpânească pe deplin toate tainele instrumentului.
      Ulterior, când era deja adolescent, se angajase ucenic la o cizmărie din oraș. Din primii bani câștigați își cumpărase o chitară nou-nouță. Îmbătat de fericire, nu se mai gândise la nimic și se duse cu ea direct acasă. Tatăl său, supărat că îi murise una din capre, ceea ce însemna mai puțin lapte și, implicit, mai puțină brânză pentru a-și asigura traiul, făcea un imens tărăboi în curte. Văzându-i chitara, se înnegri de furie. I-o smulse din mână, nelăsându-i timp de reacție, și o izbi de stâlpul de la pridvor.  Scoțând niște note parcă de jale, instrumentul se făcu țăndări sub ochii măriți de groază ai lui Pintea. Ceva s-a rupt în sufletul lui și de atunci drumul vieții l-a purtat departe de chitară.
      Pe cea de față și-o cumpărase de la un târg de vechituri, în urmă cu mai mulți ani, doar ca să-i aducă aminte de visul pierdut. Avusese mai mult rol de decor, deși încercase să o învețe și pe Măriuca să cânte, dar toate eforturile fură zadarnice.
      Închise ochii încă umezi și se concentră puțin. Ciupi ușor corzile la început, ajungând apoi să interpreteze cu patos frânturi de melodii, atingând note la întâmplare, doar pentru a cădea în uitare. Din când în când, sorbea din băutura, care se dovedise, în timp, un bun tovarăș pentru singurătatea lui.
      Epuizat, amețit de alcool, de amintiri și de dureri reprimate, adormi din nou. Urma sa înceapă o nouă zi, în care nimeni nu avea să bage de seamă privirea încețoșată și tristă, ridurile prea adânci și sufletul chinuit.
     Pentru încă puțin timp mai avea un rost: să fie nea Pintea, portarul.