PRIVEȘTE ÎNĂUNTRU!

 

"Sunt Anda, am 32 de ani și sunt fericită." 

Cu vreo 3 ani în urmă eram Anda (nu foarte asumat, consideram numele meu doar o eroare de tipar), licențiată-n Jurnalism, funcție RH în corporație, aspirant scriitor, real târâtor prin viață, la mila companionului meu - stressul. Primul cuvânt care îmi venea în minte? "Nimic". Mi-a trebuit un curs, dar, mai ales, un formator iscusit, ca să realizez că am o problemă. De perspectivă. Vinovatul era în interior, nu în exterior. A trebuit să lucrez eu cu mine, să admit că, oricât mi-aș dori să ajut pe toată lumea și să iau asupra mea totul, sunt om, că am niște limite și că, dincolo de ele, nu pot funcționa. Și mai mult chiar, am înțeles că nu mai făceam parte din acel film. Că visurile mele erau altele, iar ignorarea lor doar îmi accentua depresia. 

Privind în urmă, au fost mai multe momente în viața mea când m-am trezit parte din distribuția unui film în care nu mă mai regăseam (și, culmea ironiei, aș fi putut să iau și Oscarul - pentru interpretarea de excepție a celui mai nefericit personaj). Dar două au fost marcante și mi-au schimbat complet traiectoria. Cel prezentat mai sus este al doilea. Primul a fost când, după 12 ani, m-am desprins dintr-o poveste de iubire pe cât de frumoasă, pe-atât de toxică. Nu știam cine sunt, știam doar că nu mai vreau sa fiu așa. Așa cum? Neiubită. De mine. Iubindu-l atât de mult pe el, devenind doar un abur ce se disipa în jurul lui. Fără formă, fără fond. Mi-a trebuit un an să mă găsesc, să mă încheg, să mă descopăr. M-am plămădit bucată cu bucată și m-am iubit, așa cum iubești sămânța pe care o plantezi, o uzi și apoi rodește sub ochii tăi. Iar la final am știut că nu trebuie să existe regrete sau resentimente, că aceea era singura cale ce trebuia urmată pentru ca amândoi să devenim cele mai bune variante ale noastre, oamenii care s-au ascuns dintotdeauna în noi, dar pe care, împreună, nu reușeam să-i eliberăm. Ne-am fost jumătăți, ne-am fost pedepse, dar mai presus de toate, ne-am fost lecții. Și astăzi a rămas doar frumos.

Treptat, mi-am regizat propriul film. Am fost eu cu mine și mi-am fost de-ajuns ca să fiu fericită. Atunci am primit cel mai prețios dar. Al lui Dumnezeu. Pentru că El nu lasă nimic la voia întâmplării și nu ia niciodată fără să dea. Așa, într-o singură zi, o bucată de suflet am îngropat-o alături de cel ce mi l-a șlefuit și o alta am primit-o de la cel ce mi-a fost dăruit. 

Am cunoscut iubirea în forma ei cea mai pură. Lumina caldă ce-ți redă pacea și echilibrul necesar să crești. Legătura care nu slăbește atinsă de forțele exterioare, ci caută căi pentru a deveni de nestrăpuns.

Împreună am pornit într-o călătorie în care am învățat să spunem stop atunci când lucrurile nu se îndreaptă în direcția pe care ne-o dorim. Am descoperit că este ok să o luăm de la capăt ori de câte ori este nevoie și ne-am convins că nu e loc de compromisuri, pe niciun plan, dacă la final te pierzi pe tine. Dar cel mai important, am reușit să ne smulgem la timp dintr-o existență robotică, din inerție și să acționăm conștient. Să înțelegem care ne sunt limitele, prioritățile și visurile. Să ne construim viața ghidându-ne după ele. Am ales să trăim, să respirăm, să ne bucurăm. 

Și azi sunt bine. Știu cine sunt și încotro mă îndrept. Și cum. 

Și mai știu că, odată ajuns în etapa aceasta, călătoria nu e nici pe departe încheiată. Mai sunt munți de mutat, lecții de învățat și visuri de creat. 

Iar dacă, uneori, pe parcurs, te rătăcești, amintește-ți să te oprești. Privește cerul, apoi privește înăuntru. Vei descoperi acolo tot ce ai nevoie ca să-ți regăsești calea.