PARFUM

Sunt în cameră. Camera "bună" sau camera "noastră" cum o numea mama cand veneam aici, în copilărie. Față de restul casei în paragină, camera asta îmi dădea senzația de siguranță și confort, departe de insectele înfricoșătoare, care se puteau strecura de afară, în zilele toride de vară.

Au trecut timp și oameni peste ea, a căpătat altă formă, alt sens, iar și iar. Dar un lucru a rămas mereu același: mirosul. Mirosul vieții trăite aici de generații. Mirosul copilăriei, al adolescenței, al maturizării. Mirosul iluziei și deziluziei, al bucuriei și speranței, al familiei și al singurătății. Și chiar dacă întreaga casă a suferit modificări și îmbunătățiri, chiar dacă timp generos s-a așternut printre cotloane, mirosul a rămas. E liantul dintre prezent și trecut, e amintire vie.

De câte ori s-au clădit și reclădit pereții aceștia pentru a da sens fiecarei existențe, puțini mai știu. 

Dar oare de câte ori m-am clădit și reclădit și eu pentru a-mi da sens propriei existențe? Câți pereți? Câte mirosuri? Câți oameni au venit? Câți oameni au plecat? Cât gol sau cât prea plin au lăsat?

Azi, nu mai contează. Azi, nu mai pun întrebări. Căci nu există sens. Există doar acum și un parfum pe care îl port cu recunoștință și bucurie, cu iubire.