7 ANI

Ți-ai ridicat, Cobzar, cântul la Cer

Și-n urma ta e vifor pe pământ...

De azi ești călător cu suflet liber,

Nemuritor în inimă, nemuritor în gând.

Am încetat să mai scriu când tata a încetat să mai fie. Nu am scris elogii și memorii în cinstea lui și nici zbuciumuri de orfan. Nu le-am simțit. Nu era nimic în mine ce aș fi putut să aștern în amintirea lui. Desigur, iubire. Dar, uneori, să pui iubirea în cuvinte tardive e o profanare a trăirii în sine. 

Ar mai fi fost, poate, golul, trezirile bruște fără suflu. Dar cum să cuprinzi în slove sărace dezrădăcinarea, ruperea, smulgerea unei bucăți din tine, fără niciun preaviz? Cum poți exprima, oare, dispersarea în neant a unor frânturi din copilăria ta, din adolescența ta, din viața ta pe care doar voi doi le-ați trăit, pe care doar voi doi le-ați cunoscut? Cum poți respira în continuare fără creatorul unor părți esențiale din ființa ta, din universul tău? Rămase de acum doar în tine, te mai poți încrede că au existat? Și cum faci să le porți vii mai departe, neatinse de uitare? Cum? Când tu orbecăi dincolo de spațiu și timp, nemaiștiind dacă ești aievea sau doar o plăsmuire a imaginației părintelui tău, menită a se stinge odată cu el?

Și, mai presus, poți să scrii cuvinte pe care nu ai știut a le rosti? Poți să scrii momente rămase în derivă ca un vapor fără busolă? Poți să scrii timpul ce nu și-a avut loc pe ceas?

Poti doar să furi himere în siluete de pe stradă, din parc sau din autobuz, din poze întâmplătoare apărute în feed, pe facebook. Furi secunde întregi holbându-te la chipul viu din fața ta, înghesuindu-ți pe retină încă o duioasă amintire. E de ajuns apoi un simplu gest ca să dispară, dar mulțumești în gând pentru neprețuita clipă împreună.

Mai poți să furi și în vise, întâlniri în alte sfere, o îmbrățișare, un cuvânt de dor și o iertare.

Te trezești astfel, zi după zi, că în pofida a tot ceea ce este sau nu în tine, viața își menține cursul. Iar undeva, pe drum, nu mai pui întrebări, nu mai ceri explicații, nu mai privești în urmă, nu mai diseci și analizezi. Nu mai cauți înăuntru. Doar trăiești în prezent. Și e bine.

Nu am plâns sau poate prea puțin. Pe cine ar fi trebuit să plâng? El era pentru prima dată liber de constrângerile existenței sale umane. Căci eu nu-l mai găseam atunci în trupul inert. Nici acum nu îl găsesc sub o piatră rece de mormânt. Iar să plâng pentru mine, știu că nu și-ar fi dorit. Nici eu nu doream să-mi plâng de milă. M-a învățat să țin capul sus oricât de greu mi-ar fi și să merg înainte. 

Spre azi, când simt doar iubire, eliberare și bucurie pentru el. Și pace, bucurie și mândrie pentru mine. Pentru că sângele lui îmi pulsează în vene, iar iubirea lui în suflet.