DOR

Stau pe canapea, înfășurată în pătura de lână, moale. Lumina caldă, a lumânării, își face loc prin sticla dantelată, proiectând un joc de raze, sprinten, pe măsuță. O mireasmă suavă de lavandă mă înconjoară si parcă mă invită la visare. În fereastră, se izbesc stropi mari de ploaie, prelingându-se în șuvoaie pe geamul rece. Mi se face dor să scriu ceva, orice.

Am iubit scrisul cu prima literă a alfabetului, ce se arcuia stângaci sub penița-mi tremurândă. Am simțit sunetul, silaba, cuvântul, propoziția, fraza și am trăit, apoi, textele, compunerile, literatura. Am respirat, într-o clipită, sute de povești ce se doreau citite. Am descoperit încă mii ce așteptau cuminți. Și, mult mai multe, se îmbulzeau la rând, să fie scrise.

Mi-am așternut pe foaie sufletul. Revărsări de simțăminte și-au găsit culcușul printre rânduri, pe pagini de caiet, pe foi volante. Și, fiecare literă scrijelită cu pastă albastră pe coala imaculată sau îngălbenită de vreme, m-a adus, întotdeauna, mai aproape de mine. M-am cunoscut printre cuvinte, m-am plâns, m-am urât, m-am certat, m-am îmbrățișat, m-am acceptat, m-am iubit, m-am crescut și, mai puțin, m-am bucurat.

Pe 10 noiembrie 2016, tata a ales să-și mute acordurile de chitară în sfere mai înalte. Dar moartea lui n-am scris-o. Nu am vrut sa mai cobor în mine, să sap, să dezgrop, să râcâi și să smulg. Nu mă ajuta să mă agăț de un trecut cu el sau de un prezent încărcat de regrete. Primele zile au fost cele mai lucide și mai conștiente din toată existența mea. Am văzut și am înțeles moartea altfel decât ca pe o tragedie. Am aflat-o ca pe o continuare. A vieții. A lui și a mea. Da, a fost un gol, o trăire fizică a lipsei lui, ca și când coarda ce ne ținea legați, în viața aceasta, s-a rupt. Dar am reușit să integrez desprinderea, trăind eu și bucurându-mă de fiecare moment în care îmi clădeam viitorul, purtându-l în mine.

Pe 10 noiembrie 2016, Bogdan a venit in lumea mea ca să rămână. Ca un dar, precum i se traduce numele. Și, astfel, într-o singură zi, o coardă s-a rupt și alta s-a legat. Ne-am rodit o iubire simplă, frumoasă și ușoară. Sub ocrotirea ei, copiii din noi au zburdat liberi și au țopăit plini de veselie, s-au jucat și au râs cu gura până la urechi. Ne-am scris o minunată poveste, crescând împreună și adunând, în jurul nostru, oameni fără de preț.

Iar eu am fost atât de prinsă trăindu-mi bucuria, încât ea nu și-a mai avut locul într-un vârf de pix sau într-o apăsare de taste. Se prea poate ca numai suferința să zămislească un scriitor. Eu nu m-am mai căutat înăuntru, căci mă găsisem în afară. În schimb, nu am încetat să creez. Iar în clipa aceasta, acum, trăiesc tot ce am creat. Și e liniște și pace. E armonie și frumos. E bucurie și o bogăție fabuloasă de experiențe, sentimente și împliniri. E iubire și e recunoștință.

E dor. Dor de scris, dor de mine în scris.