Sunt singura, in negrul camerei mele ascunsa.
E noapte. Un caine mai latra, un greier mai canta.
Am lampa aprinsa.
Umbre vesele joaca un joc copilaresc
Pe peretii ingaduitori.
Se pierd in imbratisari, se intrepatrund in sarut...
Devin una si aceeasi umbra,
O panza de lumina peste negrul cel singuratic...
La masa mea incerc sa scriu,
Sa fac pe poetul cel singur si trist.
Ma joc cu versuri, cuvinte la intamplare,
Dar ce conteaza? Eu sunt poet!
Un copil ce a incetat copil sa mai fie
Acum e poet, printre randuri sunt gandurile lui,
Dar nimeni nu stie.
E greu sa leg cuvintele, nu e liniste-n jur.
Ei stau alaturi, pierduti intr-ale lor...
Prea saturati de viata, prea traiti,
Prea plictisiti se uita la televizor.
Au un aer greu, de-o viata chinuita,
Prea mari poveri, prea mari dureri
Atarna pe-ai lor umeri.
Nu vad lumea din jur, nu aud.
Sunt prinsi in jocul lor,
Vorbesc de viata lor, se gandesc la ei si uita...
Undeva, acolo unde e intuneric,
Cineva incepe sa deschida ochii, sa vada viata, sa descopere lumea.
Copilul lor, ce a incetat copil sa mai fie, si-a inceput drumul...
Si fiecare clipa trecuta nu mai vine inapoi
Si fiecare clipa pierduta naste regrete,
Dar nimeni nu stie...
Prea istoviti se retrag, caci maine o iau de la capat.
Inconjurata de liniste acum
Observ cu mirare:
Nu pot sa scriu!
Versuri vagi, ganduri fugare, fraze fara inteles
Se imbulzesc, dar fara de succes, sa iasa la lumina,
Caci un porumbel in colivie
Se zbate sa iasa.
Si jocul copilaresc, de indragostiti al umbrelor
E privit cu nostalgie acum
De un ochi de copil, ce a incetat copil sa mai fie.
S-a mai nascut un poet,
Dar nimeni nu stie...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu